SEPTEMBRIE 2001, Nr.9(373), anul VI (36)

 

Home ]

 

 

Dan Berindei

Paul Miron

Vartan  Arachelian

Gheorghe Sasarman

Marian Dopcea

Nicolae Motoc

Stoica Lascu

Ioan Radu Vacarescu

Iulian Talianu

Carti si semnificatii

Tondelli

Valeriu Rapeanu

 

 

 

 

 

 

 

-------------------------

 

 

 

     

Valeriu Râpeanu


- interviu de Constantin Novac -

   

• Stimate domnule Valeriu Râpeanu, recunosc că, în calitate de fost beneficiar al uneia dintre multiplele Dvs. ipostaze de personalitate în spațiul culturii române - aceea de prestigios editor de carte - n-ar fi trebuit să aștept până ce veți rotunji vârsta de șaptezeci de ani pentru a vă întreba ce mai faceți. Riscând astfel să mă alătur, numai aparent, vă asigur, acelor contaminați de ingratitudine prin forța împrejurărilor sau a lor însăși. Acum, aflat în fața faptului împlinit nu-mi rămâne decât să vă întreb mai mult decât ce mai faceți. Adică: după un mic calcul, în 1945, an de grație (?) al națiunii române, numărați paisprezece ani, vâstă la care societatea îți acordă îndeobște certificat de indentitate civilă. Faceți parte, așadar, dintr-o generație a cărei maturitate, forță creatoare s-au manifestat fatalmente într-o perioadă de gravă ocluzie social-culturală. În ce măsură v-au marcat intelectual și moral, evenimentele (mentalitatea) acelor vremuri? Ce a rămas acolo din Dvs. și cu ce ați transportat dincoace, câte dintre cele făcute ieri au căpătat astăzi girul recunoașterii unanime sau, dimpotrivă, resentimentele celor, zic eu, aflați la peluza obiectivității? Cât trecut și cât viitor puneți astăzi în balanța unei biografii supuse atâtor avatare existențiale?
• Când împlinești șaptezeci de ani privești spre trecut și nu spre viitor, te întrebi ce planuri ai împlinit și nu îți mai faci altele noi. Privirea în trecut pentru generația noastră nu-i atât de simplă. Când, împreună cu colegii de la Liceul "Sfinții Petru și Pavel" din Ploiești, am sărbătorit o jumătate de veac de la absolvirea școlii, am scris în paginile ziarului Curierul național un articol în care spuneam că generația noastră a dat jos cinci rânduri de tablouri: Carol al II-lea, Mareșalul Ion Antonescu, Mihai I, Gheorghe Gheorghiu Dej, Nicolae Ceaușescu. Doi dintre ei, Carol al II-lea și Mihai I, la distanță de șapte ani unul de altul, au luat drumul exilului. Cel dintâi a sperat și a lucrat în consecință spre a se întoarce chiar cu riscul de a-și detrona - pentru a doua oară - fiul. Dar soarta i-a fost vitregă. Fiul a revenit dar nu ca Rege, ci ca fost rege. Prima oară a fost aclamat de mulțimi, a stat în loja Sălii Mari a Palatului ridicată de regimul comunist chiar pe terenul Palatului unde a crescut și a fost rege alături de un Președinte de Republică de la care a primit cetățenia română, și a mai stat alături de alt Președinte de Republică, la Academia Română. De la acesta a primit câteva proprietăți. Și a mai cerut altele. Oricare ar fi tribulațiile reîntoarcerilor lui după 1990, îl socotesc singurul învingător. Ion Antonescu și Nicolae Ceaușescu au murit în fața plutonului de execuție. Pe cel dintâi, admiratorii lui îl numesc "o personalitate tragică", pe cel de-al doilea "dictatorul megaloman". Procesele și ale unuia și ale altuia sunt considerate adevărate mascarade. Cel dintâi instrumentat la ordinele Moscovei. Despre cel de-al doilea, vom afla poate peste cincizeci de ani - la ordinele cui. Singurul care a murit în patul lui, plâns de cei mai mulți la comandă, îngropat cu onoruri nețărmurite, însoțit de elogiile tuturor mijloacelor de comunicare în masă existente atunci, a fost Gheorghiu-Dej. Numele lui a fost imortalizat. Delimitarea de el a început peste trei ani. La ceilalți, de a doua zi și chiar din aceeași zi. De aici am învățat că ceea ce respectăm până la o anumită oră a zilei, ceea ce era obiect de cult și venerație, devenea în câteva minute obiect de hulă și ocară. De aici am învățat să aruncăm la coș uniforma de străjer pe care o purtasem până mai ieri cu mândrie, iar când trecusem bine de miezul vieții să ne ardem carnetele de membru al p.c.r.
Am învățat că totul este aleatoriu și că la noi lepădarea de Satana de astăzi, care până mai în urmă cu câteva ore îți fusese dumnezeu, devine o obligație, iar pentru unii o adevărată artă și o cale sigură a reușitei.
Am cunoscut o mișcare de la dreapta la stânga și alta de la stânga la dreapta. Nimeni nu ne-a întrebat. Ne-a arătat doar calea. Cea de-a doua mișcare ne-a lăsat libertatea de a-i alege pe unii și de a nu-i vota pe alții. De aceea generația noastră a urmat toate aceste mișcări - și câte încă în cadrul lor. Dar, paradoxal, a căpatat de timpuriu un reflex contrar. Adică a căutat să iasă din magma aleatorie și fluctuantă și să caute permanențele. Pentru mine care, așa cum am mai spus, m-am născut și am crescut într-un mediu tradiționalist, acela al învățătorilor de țară (comuna Ploieștiori, județul Prahova), acest strat de care nu m-am putut și n-am vrut să mă desprind nici astăzi a fost cel al culturii române clasice și al celei interbelice. Acest strat a fost sporit și s-a sedimentat în anii liceului datorită unor mari profesori. Aici am crescut, de pildă, în cultul lui N.Iorga. După cum numele lui Gheorghe I.Brătianu îl auzeam des în familie înainte de a înțelege cine și ce reprezintă.
Vreau să spun că eu cred în teoria care află actelor noastre mature rădăcini în copilărie și adolescență. Chiar dacă sunt difuze, chiar dacă legăturile nu se fac imediat, chiar dacă avem mai târziu revelațiile cauzale.
O altă cauză stă în faptul că, în tinerețe, și aș fixa această epocă în ultimii ani ai liceului și cei patru ani ai Facultății de Filologie din București, s-a născut reacția împotriva unui sistem antinațional. Care așeza ca principiu lupta împotriva naționalismului burghez cum acum se duce lupta împotriva național-comunismului. Ființa noastră națională însăși era în pericol...
• Bun! Cu ce bagaje ați traversat frontiera impusă de viziunea eretic-dogmatică a epocii? Respectiv, cu ce vă puteți apăra astăzi în fața unor eventuali (posibili, probabili, reali) detractori?
• Am debutat în 1954, în paginile Gazetei literare, și am scris așa cum se scria atunci, cum scriau toți atunci. Dar am căutat foarte devreme să-mi orientez drumurile meseriei către istoria literaturii, publicând, într-o primă fază, prefețe și ediții din operele unor scriitori precum George Mihail-Zamfirescu, D.Anghel, Alexandru Vlahuță, I.Peltz, Felix Aderca, Panait Cerna etc. Unii apăreau pentru prima dată după mulți ani de, să zicem, relativă tăcere. Am făcut și critică la cărțile și la piesele mai bune și mai rele care apăreau și se jucau. Cu unele am fost îngăduitor, cu altele sever. Am scris articole în care pledam pentru reintrarea în circuitul public a unor uitați sau interziși. A urmat apoi perioada Iorga - Gh.Brătianu, Cella Delavrancea, I.G.Duca. Adică, aș numi-o, perioada sintezelor de cultură românească. Am publicat din opera lui N.Iorga mai multe ediții (O viață de om, O luptă literară, Oameni cari au fost, Sfaturi pe întunerec, Pe drumuri depărtate). Unele dintre ele (Sfaturi pe întunerec, Oameni cari au fost) au fost reluate după 1990, când am publicat și Supt trei regi apărută în ediții complete și nu în selecții. Toate au fost ediții critice, cu studii critice, note și comentarii în măsură să aprofundeze cunoașterea lui N.Iorga și să dea informații despre oameni de cultură și oameni politici despre care se vorbea pentru prima dată, iar în cazul unora altfel decât se vorbea până atunci. Adică nu negativ și infamant. Nu voi repeta ce s-a spus, ceea ce se spune despre Gheorghe I.Brătianu ,marele istoric român a cărui prima carte am editat-o după treizeci și cinci de ani de completă interdicție. Prima dată când se vorbea la noi despre închisoarea de la Sighetul Marmației și de faptul că acolo încetase din viață un intelectual întemnițat timp de aproape trei ani fără a fi fost judecat.
Nu spun aceasta ca să mă laud. Expun câteva fapte. Pe care oamenii de știință, editorii adevărați, istoricii le recunosc și le citează ca atare. Că unii, cum s-a întâmplat la centenarul nașterii lui Gheorghe I.Brătianu, în revista 22, condusă de o fostă colegă a noastră din vechiul sistem editorial, doamna Gabriela Adameșteanu, care trăise pe același culoar emoțiile apariției ediției, "uită" să o fixeze în fluxul aparițiilor, nu te miri. Nu numai despre cei numiți până acum nu s-a mai scris un alt studiu de amploare precum I.G.Duca, sau despre Cella Delavrancea. Aria curiozității mele a fost mult mai largă: teatrul românesc interbelic (reluarea ediților George Mihail Zamfirescu, ediții Al.Kirițescu, Victor Ion Popa, Ion Luca etc.) și alți scriitori (ediția celor patru volume ale "Anului Sadoveanu").
• Iertați-mă, răspunsul nu mă mulțumește. Modestia, sau poate graba dacă nu cumva o inhibiție (altfel tipică unor intelectuali sever auto-cenzurați) indusă prin legea contribuției unor colegi de aspirații dar cu valențe moral diferite, vă determină să vă diminuați meritele. E vorba Dvs. Așadar: critic și istoric literar, autor de ediții critice, vajnic scormonitor în memoria spiritualității noastre naționale, publicist neliniștit dar fără propensiuni de amploare civică, excelând categoric în misiunea de editor...
• Da! Optsprezece ani am fost director al editurii "Eminescu" unde, cu ajutorul unor intelectuali de mare clasă, și l-am numit pe Adrian Anghelescu, am dat acestei instituții o anvergură culturală apreciată, bucurându-se de o enormă popularitate. Ar fi prea mult să enumăr aici. Printre colecțiile noastre: Biblioteca de Filosofie a Culturii Românești, Biblioteca Eminescu, Thalia; au fost publicate valori fundamentale ale culturii românești de la C.Rădulescu-Motru la G.M.Cantacuzino, de la P.P.Negulescu la Alice Voinescu... și exemplele s-ar putea înmulți.
Editura "Eminescu" a avut drept colaboratori intelectuali de seamă ai epocii: C.Noica, Anton Dumitriu, Șerban Cioculescu, Ion Zamfirescu, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Edgar Papu, Dionisie Pippidi, Al.Philippide.
După cum scriitorii, în afara unor cazuri precum Mircea Dinescu sau Alexandru Paleologu - care, așa cum mi-au mărturisit, aveau obligații morale față de alte edituri - au avut acces și au publicat cărți de valoare la Editura "Eminescu". Recitesc și acum cataloagele editurii și nu pălesc. Dimpotrivă. Prin colecțiile Teatrul Comentat, Biblioteca de proză română contemporană, Biblioteca de poezie română contemporană un număr însemnat de dramaturgi, prozatori și poeți și-au văzut cărțile, piesele și poeziile republicate într-o epocă în care erau cu strășnicie interzise.
Multe dintre aceste cărți valoroase au fost reeditate după 1990, precum Cartea milionarului de Ștefan Bănulecu. Unii, nevrând să se știe că au tipărit cărți în anii comunismului "uită" să spună că volumul lor se află în recidivă. Din punct de vedere științific faptul exprimă o eroare, din punct de vedere moral vădește o dezgustătoare lașitate și un conformism penibil.
În cei aproape douăzeci de ani, Editura "Eminescu" a dus și o activitate benefică în centrele culturale din țară: Constanța, Arad, Buzău și nu numai. Numeroși scriitori din aceste orașe și-au publicat cărțile, nu o dată în tiraje mari, și s-au impus atenției criticii intrând totodată în conștiința publicului.
• Și aici deslușesc aceeași modestie care vă determină să expediați în doar câteva fraze meritele editurii pe care ați condus-o vreme de aproape două decenii, măcar pentru faptul că ar fi trebuit să subliniați o componentă programatică a Editurii "Eminescu": promovarea fără prejudecăți a creatorilor din toate zările țării. De ce cultivați aici prejudecata pe care, cândva Dvs. înșivă ați încercat s-o suprimați, cum că literatura română naște doar pe malurile Dâmboviței? Firesc ar fi fost, iertați-mi constatarea, să-i consemnați între achizițiile Dvs. editoriale și pe constănțenii Nicolae Motoc și Constantin Novac. În fine! Unii dintre noi mai au memorie. Și gratitudine. Alții însă...
• Într-o viață editorială atât de îndelungată nu se putea să nu nemulțumesc pe unii-alții. După cum ați constatat, nu am replicat nimănui. În primul rând pentru că n-aveam cui. În al doilea rând pentru că cei ce au făcut-o s-au descalificat moral mințind. Făcând-o pentru bani. Erau slugi, înainte de 1989, pentru bani. Sunt slugile altora după 1989, tot pentru bani. A discuta cu Alexandru Baciu pe care, în larga lui generozitate, Dan Hăulică îl pripășise la Secolul XX, înseamnă a mă înjosi. Pentru unele afirmații ar trebui să-l dau în judecată. Dar e prea lipsit de coloană vertebrală, prea unsuros, prea libidinos ca să angajez o discuție cu această căzătură. A vrut să publice un volum din niște înseilări critice la Editura "Eminescu". Cum puteai lua în seamă acest neputincios căruia de câte ori îl întâlneai, cu greu te abțineai să nu-i dai un bacșiș măcar să tacă, să nu-l alături de criticii care publicau atunci la Editura "Eminescu": Adrian Marino, N.Balotă, Mircea Iorgulescu, Z.Ornea, C.Regman, Ion Vlad, G.Dimisianu, Alex.Ștefănescu, Al.Săndulescu. M-am oprit asupra acestui caz caricatural tocmai pentru a scoate în evidență până unde merge aroganța nulității și, pe cealaltă parte,replica probității mele profesionale.
Ce vreau să spun. Că aș fi fost sincer mâhnit dacă personalități precum Cella-Delavrancea, Anton Dumitriu, Edgar Papu, Ion Zamfirescu,Zoe Dumitrescu-Bușulenga,Dan Berindei, Al.Balaci,Dan Grigorescu, Răzvan Theodorescu, Dan Hăulică, C.Bălăceanu Stolnici ș.a. mi-ar fi putut reproșa astăzi că, editându-i mai ieri, le-aș fi refuzat notorietatea de care se bucură astăzi.
Rezumând: Mă mândresc cu ce am publicat și nu regret ce am respins.
Dar activitatea mea nu s-a desfășurat numai la Editura "Eminescu"; am fost, la început, din 1954, redactor la Gazeta literară, apoi la Luceafărul, după aceea la Scânteia (ultimii trei ani redactor șef adjunct) și doi ani vicepreședinte al Radio Televiziunii Române. Ce-am făcut peste tot pe unde am trecut, voi spune altădată. Acum vreau să spun doar atât: că am luptat să readuc în paginile presei, la radio, la televiziune, intelectualii proscriși de regimul de atunci; că peste tot am căutat și în bună măsură am și reușit, înfrângând rezistențe tenace a vremii, să imprim un aer de intelectualitate și de respect pentru valorile românești.
• Nu vă chestionez asupra proiectelor Dvs. aflate în desfășurare sau în organizare de șantier. Sunt convins, fără eschive regizorale de efect, că forța Dvs. de 70 de cai putere (la mai mulți!) poate controla încă, din perspectivă axiologică, fenomenul cultural românesc. Și în rest? În rest, domnule, Valeriu Râpeanu?
• Colaborez săptămânal în paginile Curierului Național. Am aflat aici, datorită domnului Valentin Păunescu, care mi-a adresat stăruitor invitația de a fi prezent în coloanele ziarului, și doamnei Cristina Oroveanu, redactor șef, o atmosferă proprice exprimării nestingherite a punctelor de vedere, o dragoste nețărmurită față de tradițiile spiritualității noastre. Așa se face că și alți intelectuali, Dan Grigorescu, săptămânal, sunt prezenți în paginile ziarului. Pregătesc mai multe lucrări printre care o reconstituire documentară a destinului operei lui N.Iorga din ziua morții lui 27 noiembrie 1940, până în anul în care ghilotina interdicției a căzut asupra numelui său. Și, bineînțeles, îmi continui activitatea pe care o desfășor de zece ani la catedra Facultății de Filosofie-Jurnalistică a Universității "Spiru Haret". Faptul că în fiecare an numărul tinerilor care se îndreaptă spre facultatea noastră este din ce în ce mai mare spune totul.
În rest, vorba lui N.Iorga: Să dea Dumnezeu să fie bine.