SEPTEMBRIE 2001, Nr.9(373), anul VI (36)

 

Home ]

 

 

Dan Berindei

Paul Miron

Vartan  Arachelian

Gheorghe Sasarman

Marian Dopcea

Nicolae Motoc

Stoica Lascu

Ioan Radu Vacarescu

Iulian Talianu

Carti si semnificatii

Tondelli

Valeriu Rapeanu

 

 

 

 

 

 

 

-------------------------

 

 

     

Pier Vittorio Tondelli

 

Camere separate

 „Scriitorul este cel care poartă cu sine o poveste”, spunea Pier Vittorio Tondelli într-un interviu acordat în 1989 lui Fulvio Panzeri, la numai câteva zile de la apariția romanului Camere separate.

Povestea omului Pier Vittorio Tondelli începuse la 14 septembrie 1955 la Correggio, în Reggio Emilia, un orășel de provincie, unde centrul nu era căutat pentru că orașul însuși constituia centrul unei lumi. Povestea scriitorului Pier Vittorio Tondelli începe însă în 1981, odată cu apariția volumului său de debut Alti libertini. Romanul este retras din librării douăzeci de zile mai târziu, acuzat de obscenitate și atac la pudoare. Se întâmplase deja în 1947 cu Amantul doamnei Chatterley și avea antecedente destul de recente în cazul Testori sau Kerouac, dar interzicerea cărții era mai ales rezultatul unui fapt deja cunoscut în lumea artistică deși greu de re-cunoscut: uneori, respingerea cărților nu este atât rezultatul unui „prea devreme” al Autorului ci al unui „prea târziu” al Societății, „un simptom al întârzierii”, cum îl numea Tondelli.

Primul pas fusese însă făcut și cartea, ajunsă la acea dată la a treia ediție, se reîntoarse în librării, în biblioteci, în gențile de școală și în buzunarele cititorilor tineri, principali destinatari ai romanului.

Ca orice poveste, Alti libertini prezintă dezechilibrul inițial dar și fatal al propriilor personaje. La sfârșitul secolului XX povestirile nu se mai rezolvă prin călătorii ecvestre reversibile, în lumea cealaltă, și ultimul roman al lui Tondelli va fi dovada acestui fapt. Literatura italiană a deceniilor anterioare nu fusese lipsită de personaje inadaptabile, este suficient să ne gândim la Svevo și la Moravia, dar lumea era acceptată ca ineluctabilă. Tondelli aduce în literatura italiană ruptura cu tradiția din toate punctele de vedere. Este o lume a argoului tinerilor drogați care dorm în gări, a căror individualitate devine fluidă în căutarea unei alte doze, că este ea de heroină sau că este alcool. Este boala, este homosexualitatea, este moartea prin overdose.

După o serie de romane diferite între ele, atât ca structură cât și din perspectiva conținutului narativ, Tondelli face trecerea cu ultimul său roman Camere separate, de la „minimalism la fundamentalism” (Cesare de Michelis, Il Gazzettino, 22 iulie 1989). Publicat de Editura Bompiani în aprilie 1989, romanul se împarte în trei „mișcări”, cum le-a numit autorul, având în minte chiar ritmurile muzicale: Către tăcere, Lumea lui Leo și Camere separate. Cele trei capitole ale cărții urmăresc aceleași teme, aceleași personaje, același eu-narant-Leo, dar sunt independente din punct de vedere al profunzimii analizei psihologice. Erosul și scriitura, dragostea și limbajul, călătoria în lumea Celuilalt, dragostea lui Leo pentru Thomas.

Construit prin flash-back-uri ale iubirii dintre cele două personaje, romanul Camere separate, ultim episod al povestirii purtate de Tondelli, are ca plan al prezentului o cameră de spital, un pat, un bolnav ce va muri de Sida sub ochii părinților: Thomas. Romanul este o continuă fugă de moarte, de moartea celuilalt și de propria moarte. Nu un roman de dragoste ci un roman de veșnică despărțire, romanul individualității care se caută pe sine în prezența dar și în absența celuilalt și care speră să re-creeze prin scriitură lumea pierdută. Personajele sunt Leo, scriitor care se bucură de o anumită faimă în cercurile literare și de prieteni, și Thomas, cel abandonat în repetate rânduri pentru a crea dezechilibrul și durerea creatoare. Se construiește astfel un roman al amintirii unui timp de continuă criză și ruptură, amintirea unei relații bazată pe apropierea până la identificare și îndepărtarea până la sângerare. Într-unul din aceste momente de despărțire, momente exclusiv epistolare, Thomas îi scrie lui Leo, readucând în prim plan metafora marionetei care a dominat literatura și teatrul timp de aproape un secol: „Pentru a ne întoarce la noi, câteodată se întâmplă să îți pierzi toată încrederea, în mintea ta oamenii se transformă în marionete, ca niște păpuși de cârpă cărora le impui mișcările pe care le dorești tu. Sau, mai exact, sunt fricile noastre cele care mișcă aceste marionete, acest mic teatru interior bazat pe un scenariu pre-organizat, care se termină cu punerea în scenă exact a dramei tale preferate: dispariția de pe fața pământului. Astfel, înțelegând acest fapt, mi se întâmplă să te transform într-un păpușar sadic și să te urăsc. Dar pe urmă tu te întorci să mă consolezi; mă înțelegi și mă iubești; apoi îți privesc în fotografie ochii liniștitori ca ultima dată când i-am văzut. Fac un pact cu diavolul: vreau ochii tăi, din nou și cu orice preț. Fumez o țigare ca să întăresc acest pact, dragostea mea, doar ca să descopăr, îngrozit, că diavolul ești chiar tu.”

Camere separate încheie povestea purtată de Pier Vittorio Tondelli. Leo, acest Leo de treizeci de ani, supraviețuitorul dispariției Celuilalt, alter ego al Autorului, va întâlni și el propriul destin. Fără sentimentul angoasei, cu resemnarea celui care știe că o viață trăită sfidând limita, o viață sub reflectoarele acuzatoare ale normalității, o viață trăită sub semnul lui Celălalt, se va încheia inevitabil la întâlnirea cu Același — imuabilul, universalul sfârșit. Iată deci, în ultimul fragment al cărții, viitorul văzut într-un flash-forward narativ de o limpezime și o anticipare dureroasă: „Într-un fel este fericit. Peste câteva ore va urca în avion, va citi câteva pagini, va asculta muzică și va adormi pentru a se trezi, câteva secunde mai târziu, în lumina orbitoare a unei noi zile. Dar peste câteva ore, peste o zi, poate peste trei sau cinci sau douăzeci de ani, va simți un junghi tăindu-i pieptul sau respirația sau stomacul. Deși au trecut atâția ani, sau poate doar o oră, își va aminti de dragostea sa și va revedea ochii lui Thomas așa cum i-a văzut ultima oară. Atunci, cu certitudinea dureroasă și disperată că nu mai este nimic de făcut va începe tratamentele, va schimba paturi de spital, dar va ști mereu, la orice oră, că totul va fi inutil, că pentru el, în sfârșit, odată pentru totdeauna, prin mila lui Dumnezeu atotputernic, pentru el și pentru acest metaphysical bug al său, scriitura, și pentru toți Vondelii și Maddisonii, va ști că a sosit momentul pentru ei toți să spună adio.”

La 16 decembrie 1991 Tondelli moare de Sida. Cel care își încheie ultimul roman anticipându-și conștient moartea, și-a sfârșit povestea acum zece ani. Când viața unui scriitor se încheie prematur rămâne de datoria cititorilor, traducătorilor și editorilor să o transforme într-o opera aperta.

Iată cum și-l amintește Umberto Eco, cel care i-a fost profesor de Semiotică în cadrul Facultății de Teatru și Spectacol, urmată de Tondelli la Universitatea din Bologna: „In fondo, sino a che a potuto, e andato avanti cosi: vivere ardendo e non sentire il male.” (În definitiv, atâta timp cât a putut, a continuat așa: a trăit arzând și a încercat să nu simtă durerea).

S-a vorbit în critică despre „fenomenul Tondelli”, despre schimbarea sa radicală de optică, despre acest tânăr scriitor — și om de cultură, care s-a angajat să descopere noi talente prin inițierea volumelor de proză scurtă Under 25,  s-a vorbit despre activitatea sa de jurnalist și despre articolele publicate în volumele Un week-end post-modern și Abandonul. S-a scris și se scriu (subsemnata este unul din aceste cazuri) teze de diplomă, încercând ca, folosind metodologii mai vechi sau mai noi, teorii faimoase sau idei originale să se demonstreze trecerea de la corporalitate (Alti libertini) la spiritualitate (Camere separate). În prezent se organizează concursuri, se țin conferințe și la Correggio sosesc an de an profesori din întreaga lume interesați să adune materialul existent la Centrul de documentare Tondelli și poate să afle ceva mai mult despre cel care, urmând calea lui Arbasino, a schimbat radical modul de a scrie în Italia ultimelor decenii. Tinerii scriitori „descoperiți” de el cu nemaipomenita intuiție critică prin antologia Under 25 sunt cei care astăzi, la 40-50 de ani, continuă să câștige premii în Italia și în străinătate (Romolo Bugaro, Giulio Mozzi, pentru a cita numai doi scriitori din Veneto).

 Pentru publicul român care încă nu îl cunoaște pe Pier Vittorio Tondelli, propun Camere separate, roman de dragoste, viață și moarte, roman nouăzeci la sută autobiografic, după cum îl definea însuși autorul lui. Orice listă bibliografică este inutilă pentru ca interminabilă. Tondelli a devenit o modă în Franța și cărțile lui obiectul actualelor gender studies. Este redescoperit an de an în Italia, America și chiar și în Japonia, de dată mai recentă. O carte care, deși poate sosi cu zece ani întârziere, în România, după moartea autorului său, nu stă sub semnul lui „prea târziu”, ci sub semnul lui „acum”.

ANAMARIA IORGA