SEPTEMBRIE 2001, Nr.9(373), anul VI (36)

 

Home ]

 

 

Dan Berindei

Paul Miron

Vartan  Arachelian

Gheorghe Sasarman

Marian Dopcea

Nicolae Motoc

Stoica Lascu

Ioan Radu Vacarescu

Iulian Talianu

Carti si semnificatii

Tondelli

Valeriu Rapeanu

 

 

 

 

 

 

 

-------------------------

Istorie

 

     

Stoica Lascu


N.IORGA ȘI AROMÂNII

Marele savant - de la nașterea căruia s-au împlinit vara aceasta 130 de ani - a fost nu numai cel mai de seamă istoric al neamului nostru, personalitatea polivalentă fără egal, în plan universal, a epocii sale, ci, totodată, și "cel mai bun cunoscător al românismului din sudul Dunării" - așa cum avea să scrie, în 1941, Th.Capidan, reputatul filolog și lingvist, aparținător, el însuși, acestei ramuri năpăstuite a romanității răsăritene. În imensitatea scrierilor sale cu caracter istoric - zeci de cărți (culegeri de documente, monografii, sinteze, lucrări de popularizare) și mii de articole - se regăsește, într-adevăr, reconstituirea amănunțită, a trecutului românilor balcanici: "Macedo-românii sau aromânii nu sunt o unitate națională neglijabilă în Peninsula Balcanică, din contră, ei constituiesc o populație foarte numeroasă în Epir, Macedonia și în alte regiuni din partea medie și meridională a Peninsulei Balcanice, de-a lungul țărmurilor râului Vardar, în Tesalia, pe Rodope, în zona Monastir (Bitolia - n.n.), pe țărmurile Egee, în câteva teritorii cuprinse în granițele actuale ale noului Stat albanes și mai cu samă în Musachea, în regiunea Berat și Corița, unde se află nucleuri foarte importante de români. La aceștia - spunea N.Iorga într-o conferință organizată, la 7 aprilie 1922, de Societatea "Tinerimea Macedo-Română" - trebuie să se adauge un număr de români cari exercită păstoritul și cari trăiesc în triburi nomade, adică fără reședință fixă și cari se cheamă fârșeroți".
N.Iorga a scris o lucrare specială - cunoscută, de către specialiști, Histoire des Roumains de la Péninsule des Balcans (Albanie, Macédonie, Épire, Thessalie etc.), apărută la București, în 1919 (64 p. - în același an este tradusă și în limba română "din îndemnul și cu cheltuiala d-lui Matei Gherassy"); ea venea să ofere opinia cea mai avizată asupra întinderii geografice și a rosturilor național-culturale și politice al tulpinilor neamului românesc, într-o perioadă când - la finele Primului Război Mondial - geopolitica regională reclama apărarea intereselor fiecărui popor din arealul sud-est european: "Există o chestiune latină în Peninsula Balcanică, și Occidentul latin nu poate să o uite în momentul când, pe socoteala otomanismului murind, susține revendicările foarte firești ale elenismului în Europa și chiar și pe bătrânul pământ al Asiei.
Această chestiune atinge viitorul națiunii pe jumătate latină a albanesilor și mai ales națiunea de curată proveniență latină, cu un amestec slav mult mai puțin important decât pentru frații săi de la Dunăre, a românilor (subl.n.) care locuiesc ținuturile și orașele Macedoniei și mai ales ale Albaniei și care împoporează cu turmele lor, ca pe vremea ilirilor și păstorilor italieni ai lui Varro, văile Pindului".
Istoricului și luptătorului pe tărâmul afirmării ideii naționale, firește că nu-i putea fi străină cauza acestor îndepărtați, geograficește, frați ai daco-românilor; deși părerile sale asupra unor aspecte ale istoriei aromânilor au cunoscut unele nuanțări - mai ales în ceea ce privește elementele etnice constitutive ce au concurat la etnogeneza acestora -, pentru el, istoria aromânilor este în directă relație cu cea a fraților nord-balcanici: "Aromânii, cu toate că se deosebesc întrucâtva de dacoromâni, totuși sunt un popor alcătuit din aceleași elemente etnice" - scria Iorga în prima sa mare sinteză, destinată străinătății, apărută la Gotha în 1905, Geschichte des rumänischen Volkles - , ei fiind considerați drept "ramura balcanică a națiunii". Nu este exclus că savantul însuși să aparțină, prin ascendenți, acestei tulpini a romanității, cu toate că el nu a insistat, de-a lungul vieții, decât accidental asupra acestei chestiuni, nepreocupându-l ca atare și nepronunțându-se fără echivoc; astfel, în cunoscuta-i lucrare autobiografică O viață de om, răspunzând aserțiunilor potrivit cărora neamul Iorguleștilor ar fi de origine bulgară, el relevă că strămoșii săi erau "oameni de la Pind, de la Adriatica", accentuând relevarea ascendenței (fără a se identifica, totuși, clar, cu o etnie ca atare), într-o manieră de exprimare literaturizată: "Răsăritul, cu soarele lui cald, cu albastra lui mare, cu dumbrăvile lui de portocalii, cu zâmbetul Adriaticii și cu munții unde s-a născut mitologia elenică, prin această ereditate sunt deci așa de adânci ai mei și, cum soarta a făcut ca din darul grațios al regelui Albaniei să-mi am moșioara mea la Santi Quaranta în față cu vechea Corciră, picioarele-mi vor atinge poate (subl.n.) un pământ cunoscut strămoșilor" (în epocă, aromânii îl considerau drept consângen; "Mărturisim sincer că dacă și noi macedo-românii am aveda asemenea locuri ca cele de la Santa Quaranta, i-am oferi unul. Ar fi fost - se scria, în 1932, în gazeta bucureșteană Graiul, redactată de intelectuali aromâni - acesta un prilej ca să-și adune nepoții nealterați ai "bunicilor macedo-români""). Oricum, pe parcursul vieții, el nu va mai face, din câte cunosc, referiri la posibila origine aromâneascî (în elogiul funebru, rostit de bizantinologul N.Bănescu la 15 mai 1941, se arăta că cel comemorat s-a născut, la Botoșani, "dintr-o familie care cobora, după tată, din oameni întreprinzători de la Pind"), nici chiar atunci când va conferenția - în mai multe rânduri - despre ei sau se va afla în mijlocul lor. Astfel, la începutul lui iunie 1933, cu prilejul Congresului Ligii Culturale, desfășurat la Călărași, el vizitează și localități din județul Durostor, unde se aflau, în mare parte, aromâni împroprietăriți de Statul Român; N.Iorga se va afla în mijlocul coloniștilor, la Silistra și Frașari, va susține o conferință cu titlul Două civilisații, va scrie un emoționant articol în Neamul românesc, intitulat O comoară a neamului, dar nu va face nici o aluzie la posibila înrudire: "În marginea Silistrei am văzut și eu cu prilejul Congresului Ligei Culturale, o comoară, o adevărată, dar nu îndestul de prețuită comoară a neamului nostru.
În Frașari, în Aidemir, unde s'au așezat câteva sute din miile de români macedoneni, curați, neamestecați cu nimeni, păstrând străvechiul tip iliro-roman, o curiozitate și o mândrie a etnografiei balcanice, am văzut case mari, frumoase, larg clădite, bine împărțite, cu odăi de oaspeți, mobilate ca la orașe, cu încăperi deosebite pentru dormit, pentru ținut copiii, pentru bucătărie, cu grădină de flori și cu începuturi de livadă. Dar mai ales i-am văzut pe dânșii și pe dânsele, represintanții unei rase care n'a fost supusă nici o dată, politic și social, care, pe basa privilegiului păstrat de-a lungul secolelor, a stat drept în fața ori cui. Oameni de credință și de vitejie, călăuzi, ostași, ctitori de orașe, străbătători de țeri și mări, creatori.
I-am primit ca pe niște pribegi, când ei sunt invitații noștri, și i-am tratat une ori ca pe niște miluiți, când ei nu știu ce înseamnă mila nimănui.
E vremea să se înțeleagă ce sunt așezările lor: cetățile noastre la granița cea mai primejduită (subl.n.) din lăuntru chiar.
Iar, dacă dintre ei câte o păreche ar vrea să se desfacă din comunitățile lor strânse, nu poate fi mai bun învățător de gospodărie inteligentă și de demnitate omenească prin satele noastre unde sunt încă atâtea brațe încrucișate și frunți deprinse a se pleca ori cării încălcări, de cât dânșii".
Am ținut a reda in extenso acest mai puțin cunoscut articol iorghian - unul dintre rarele, și ultimul, din perioada interbelică, dedicate românilor balcanici -, căci el surprinde, ca nimeni altul, în doar câteva fraze, trăsăturile psihosociale ale acelora dintre ei stabiliți în județele din Dobrogea de Sud, despre care N.Iorga scria, la 22 aprilie 1932, pe adresa ziarului Macedonia: "vede în frații macedoneni elemente de o rară inteligență și de o energie fără pereche, întărire mândria oricărui loc l-ar ocupa pe moșia neamului"; ale acelora ale căror virtuți "sunt, pe orice câmp ar lucra: onestitate, lealitate și credință", cum scria, în decembrie 1936, în articolul, publicat în ziarul său, intitulat Ascultând pe dl.Capidan: "D.Capidan a dat nu numai toată valoarea sa (într-o comunicare la Academie despre B.P.Hașdeu - n.n.), dar, ca macedonean, a învederat virtuțile acestei prețioase ramuri a neamului nostru"; ale acelora, a căror istorie receptează ca bun național al întregului neam românesc, reprezentant al romanității orientale: "Este necesar a accentua rostul și importanța lor fiindcă noi cei de aici împreună cu dânșii reprezentăm Romanitatea răsăriteană aici în orient atât cât reprezintă toate celelalte popoare neolatine din Apus. Depinde numai de virtuțile, de calitățile poporului nostru - spunea N.Iorga în cadrul conferinței cu titlul Știri noui despre românii din Peninsula Balcanică, susținută la începutul anului 1933 la Institutul Sud-Est European - ca să se revină în viitor la ceeace a fost - în privința întinderei, la marginile vechei romanități din Orient. Din toate aceste motive, avem datoria să nu-i uităm, istoriografia noastră măcar, să le poartă de grijă"; ale acelora cărora istoriografia noastră le era, în viziunea sa datoare, între prioritățile sale impunându-se a fi "și aceasta a românilor macedoneni", lacuna parțial suplinită prin cercetările tânărului profesor Valeriu Papahagi, care, "urmând sfatul meu, s'a dus la Veneția să cerceteze în arhive corespondența consulară cu privire la românii din Balcani"; ale acelora cărora N.Iorga le reitera traiectul istoric, în 1922, în lungul articol Latinitatea în Balcani și românii din Macedonia, publicat în Nouvelle Revue d'Italie, concluzionând: "Acelea (drepturile naționale - n.n.) ale românilor macedoneni echivalează cu drepturile înseși ale latinității din Balcani, și represintanții acestei latinități au dreptul să vegheze la conservarea lor; în prima linie, aceia cărora o veche amintire istorică și apropierea imediată (italienii - n.n.) li-au permis, în timpul marelui războiu, o stabilire în Peninsula Balcanică"; ale acelora ale căror așezări le sunt distruse în timpul Marelui Război (1914-1918), prilej de readucere aminte, în acele clipe de restriște, ale anului 1917, a existenței fraților din Macedonia: "Monastirul, în preajma căruia se dă lupta - scria N.Iorga, în mai 1917, în articolul În văile Macedoniei..., publicat tot în Neamul românesc - e un vechiu centru românesc; el era punctul de plecare al propagandei și organisației noastre. Aceia cari au răbdat de foame în cursul unei îndelungate împresurări, aceia pe cari i-au prădat Căpcăunii în retragerea lor din toamna trecută ca să nu rămâie nici o avere în mâna răsplătitorilor, aceia cari au fost gratificați cu bombele aeroplanelor acum câteva săptămâni și cari zi de zi sunt zguduiți de uriașul duel de artilerie în care încă o dată li se hotărăște soarta, sunt negustorii și meșterii noștri aromâni, în destul de mare parte (subl.n.). Și, când ni se spune ce lupte crâncene se poartă în Moglenia, distrugând, cum e fata astăzi cu mijloacele ce se întrebuințează, întreaga regiune unde se înfruntă oștirile, mai este poate câte cineva care să-și aducă aminte de acei megleni români pe cari germanul Gustav Weigand i-a descris, pentru ca după trecere de câteva decenii conaționalii săi să vie pentru a-i nimici, sprijinind acolo cu tunul acea cauză bulgărească, recomandată, de altminterea, cu cea mai mare căldură de însuși profesorul de la Leipzig"; ale celor pe care îi amintește din nou, peste o lună, în articolul În Tesalia și Epir..., despre "acea populație românească din Balcani de care am vorbit atâta vreme, căreia i-am dat așa de mari speranțe, pentru care căpătasem prin clausă de tratat (Tratatul de Pace de la București, din august 1913 - n.n.) voia de a-i da profesori și Vlădici și pe care atât de complect am uitat-o pe urmă, fără a ne gândi măcar cu cât folos ni-ar fi fost prin strămutarea pe malul stâng al Dunării a unor meșteri așa de pricepuți și a unor negustori (subl.n.) așa de vioi în afacerile lor"; ale acelora din partea cărora îi era expediată, în august, 1936, o pilduitoare scrisoare de gratitudine (semnată de conducătorii Societății de Cultură Macedo-Române - dr. P.Topa, președinte, respectiv T.Th.Muși, secretar), pe care o redăm, de asemenea, în întregime:

"Mult stimate domnule profesor,
În clipa când elementul macedo-român îndură, cu nestăpânită durere, cel mai umilitor și nedrept tratament din partea guvernanților de astăzi, cari continuă să țină zăvorâte porțile țării (se referă la sistarea, începând din 1933, a împroprietăririi românilor balcanici în județele sud-dobrogene - n.n.) pentru a nu mai pătrunde nici măcar ecoul disperatelor apeluri pe cari frații noștri, ani de zile, le trimit fără succes.
În vremea aceasta de chinuitoare frământări pentru noi, recunoștința noastră este cu atât mai vie și mai deplină față de dvs. care, nu numai că nu scăpați, dar, cu tot dinadinsul, căutați prilejuri de a manifesta marea și nedesmințita dragoste ce întotdeauna ați purtat-o și dovedit-o față de elementul macedo-român.
Rândurile rupte din inimă și scrise (în "Neamul românesc" - n.n.) cu ocazia sfârșirii din viață a uneia din cele mai reprezentative figuri ale intelectualității românești, Cezar Papacostea, constituesc nu numai o mângâiere și alinare pentru toți cei ce au iubit, prețuit și admirat pe marele dispărut, dar totodată și o severă mustrare a tuturor celor cari nu pot sau nu vor să-și dea seama de "minunatul prinos adus în viața noastră națională, de frații noștri macedoneni"
Considerând aceste cuvinte ca un avertisment dat de dvs. și ca o chemare la realitate a tuturor celor cari creiază o atmosferă de suspiciune elementului macedo-român stabilit în țară:
Societatea de cultură macedo-română înțelege să considere înălțătoarele cuvinte ale dvs. ca un îndemn și un reazem pentru continuarea luptei pe căi legale întru apărarea drepturilor acestor frați.
Totdeauna profund recunoscători, vă rugăm să primiți domnule profesor încredințarea deosebitului respect și înaltei noastre considerațiuni."

Aceste cuvinte de prețuire venite din partea fruntașilor aromâni stabiliți în Țară nu erau, așadar, de complezență și nici întâmplătoare - ele erau expresia recunoașterii unui travaliu științific și public de lungă durată, pus în slujba apărării drepturilor naționale ale românilor balcanici; această preocupare a lui N.Iorga data de la începutul secolului trecut, pe fondul redeschiderii, în 1903, a chestiunii macedonene - în contextul disputelor statelor din zonă pentru preluarea moștenirii europene a muribundului Imperiu Otoman - debut de secol ce marchează, pe de altă parte, și implicarea social-politică și publicistică tot mai copleșitoare a celui care avea să devină, repede, barometru al naționalismului românesc, formator a unei sănătoase opinii publice.
Asupra specificității chestiunii aromânești, N.Iorga avea să se pronunțe prin intermediul publicațiilor sale, după cum în intervenții la Cameră își va expune, și acolo, franc, părerile ce nu coincideau, deseori, cu ale altor fruntași politici. Astfel, el este foarte critic față de aserțiunile exprimate de Take Ionescu în revista londoneză Monthly Review, în aprilie 1903 (articolul respectiv îl tipărește și în broșura Părerile d-lui Take Ionescu asupra Macedoniei); dincolo de ironia mușcătoare a verbului iorghian, el amendează multe dintre afirmațiile preopinentului, de pe poziția adânc cunoscătorului istoriei statelor balcanice: "nouă ni trebuie un studiu adânc al lucrurilor, o judecată dreaptă și cuviință față de vecini și de Europa, pentru a ne reabilita de bacanalele șoviniste ale unui trecut de operetă! Cu aceste însușiri să se ceară cârmuirea asupra noastră, iar nu cu meditații" de care trebue să zâmbească ori-ce bărbat de Stat serios, chiar și dincolo de Dunăre, unde nu sunt barbarii, pe cari, cu fudulia noastră parisiană - fără alusie - ni-i închipuim"; această critică directă, din partea lui N.Iorga, a unor mentalități politice purtătoare de exclusivism național și superficialitate în analiza prospectivă - va fi o constantă a poziției marelui istoric, pentru care situația naționalităților din sud-estul european trebuia receptată prin prisma evoluției îndelungate, comune, a popoarelor din această parte a continentului, coroborată cu interesele statelor (din zonă) moderne: "Astfel, aceia ce ar putea hotărî un drept pentru unii sau pentru alții în Peninsula Balcanică, după concepția curentă: amintirea istorică, se dovedește absolut insuficientă; ea se dovedește chiar periculoasă; frumoasă, dar plină de primejdii, ilusie! - exprima credința sa, în cadrul Lecției de deschidere la Institutul de Studii sud-est europene, în 1916, intitulată Ilusii și drepturi naționale în Balcani. Dar atunci, dacă nu de acolo pot să plece drepturile naționale ale unuia sau altuia, unde le-am putea căuta? Dacă nu în dreptul istoric, rămâne dreptul actual al națiilor balcanice"; pentru N.Iorga, așadar, realitatea istorică modernă trebuie să stea la baza aspirațiilor - în Peninsula Balcanică, cel puțin - a diverselor etnii la o viață național-statală proprie, el dovedind o aprehensiune specifică mai degrabă europenismului din zilele noastre, pledând pentru dreptul statelor și popoarelor din zonă să-și rezolve singure disensiunile: "Dar aceasta n-o poate face nici rusul din Petersburg, nici austriacul de la Viena, și încă mai puțin ungurul de la Pesta, și nici marele împărat de la Berlin, și nici toată acea lume occidentală ce are în Orient numai interese actuale. Aceasta este opera pe care numai împreună, printr-o înțelegere a intereselor actuale și reale, și numai a acestor interese, o poate face lumea balcanică (subl.n.)".