SEPTEMBRIE 2001, Nr.9(373), anul VI (36)

 

Home ]

 

 

Dan Berindei

Paul Miron

Vartan  Arachelian

Gheorghe Sasarman

Marian Dopcea

Nicolae Motoc

Stoica Lascu

Ioan Radu Vacarescu

Iulian Talianu

Carti si semnificatii

Tondelli

Valeriu Rapeanu

 

 

 

 

 

 

 

-------------------------

 

     

Gheorghe Sasarman

 

- interviu de Radu Barbulescu -

unde vei găsi cuvântul ce exprimă adevărul...

• Stimate domnule Săsărman, căutând, pentru revista "Tomis" care, după 1989, s-a dovedit o gazdă bună pentru autorii din exil, pentru scriitorii români stabiliți în Germania, un partener de discuții, m-am oprit asupra dvs. Motivul meu este limpede: sunteți un vechi membru al Uniunii Scriitorilor din România, unde v-au apărut până în 1983, anul plecării dvs. definitive, trei volume de povestiri, un volum de eseuri și un roman, plus un număr impresionant de colaborări în antologii și în presa literară și de specialitate, sunteți, deci, un scriitor consacrat dinaintea sosirii dvs. în Occident.Tocmai de aceea aș dori să reperăm împreună unele aspecte legate de condiția scriitorului român stabilit pe alte meridiane. În primul rând aș dori să aflăm cauza plecării dvs. din țară, și, mai ales, în ce măsură v-a determinat la acest gest atmosfera dominantă în mediile literare și publicistice românești la începutul anilor '80?
• Cine a lucrat în acea vreme în presă își mai amintește poate că, în primăvara lui 1982 - sub pretextul străveziu al rentabilizării - s-a declanșat, în domeniul educației și culturii, un nou val de epurări. Eram pe atunci publicist-comentator la revista Contemporanul, unde răspundeam de rubrica de arhitectură și urbanism și, împreună cu fizicianul Gheorghe G.Pop (cunoscut ca poet și sculptor sub pseudonimul Gavril Ședran), de pagina de știință. Am fost chemat în fața unei instanțe ad-hoc, din care făceau parte membri ai conducerii redacției și ai biroului de partid, unde mi s-a comunicat că postul meu urmează să fie redus la... o jumătate de normă. Am priceput imediat despre ce era vorba: aveam un frate rămas în Canada, un transfug carevasăzică, fapt cunoscut și tolerat timp de zece ani, dar care, o dată cu strângerea șurubului în materie de dosare, mă făcuse peste noapte indezirabil. Povestea cu jumătatea de normă era cusută cu ață albă: ar fi însemnat să fiu plătit pe jumătate, dar să fac în continuare aceeași muncă - lipsit, pe deasupra, și de aportul colegului Pop, care tocmai ceruse să emigreze în Elveția, fapt pentru care i-a fost desfăcut contractul de muncă. Bineînțeles că onorata instanță n-a avut probitatea elementară de a-mi comunica adevăratul motiv al acestei amputări, care mă punea în imposibilitatea de a-mi hrăni familia (în ianuarie mi se născuse al doilea copil). Desigur, aveam o meserie de bază (eram în posesia diplomei de arhitect, ba chiar a titlului de doctor în teoria arhitecturii), pe care însă n-am practicat-o nici o zi, lucrând de la absolvirea facultății, timp de șaptesprezece ani, ca ziarist. Poate că altul în locul meu s-ar fi resemnat și ar fi acceptat situația, căutând să-și cârpească cumva venitul, pentru a supraviețui. Eram atât de revoltat, încât am preferat să-mi caut altă slujbă, înaintând în același timp un memoriu, prin care ceream să fiu repus în drepturi. Nu aveam deloc iluzia că mi se va face dreptate, dar nici nu voiam să-mi reproșez că am părăsit pur și simplu arena, fără să fi întreprins și această ultimă încercare. M-am angajat la Institutul de proiectări din Arad, dar nu ca arhitect (colegii mei de promoție ajunseseră între timp șefi de atelier, sau chiar directori de institut, iar eu mă descalificasem de tot), ci ca analist de sisteme, în care scop am urmat un curs rapid de calificare. În noua situație, șansele de a mai fi publicat deveniseră practic egale cu zero: piesa mea Farul, programată pentru stagiunea imediat următoare a Teatrului Național din Craiova, a fost scoasă din repertoriu fără alte explicații. Fusesem invitat să particip la Convenția europeană de science-fiction (la ediția din 1980 mi se decernase Premiul Europa, acordat pentru cea mai bună povestire europeană a genului), dar mi s-a refuzat pașaportul. Cum era de așteptat, la memoriu nu mi s-a răspuns. Timp de un an, la Arad, soția mea - ziaristă și ea, absolventă a facultății de germanistică - n-a reușit să găsească de lucru. Iată, așadar, împrejurările în care m-am decis să părăsesc țara. Cine ar fi bănuit, în iulie 1983, că peste încă șase ani dictatura lui Ceaușescu - despre care credeam că ne va îngropa pe toți - va lua sfârșit?
• Acestea fiind motivele despărțirii dvs. de România, trebuie să remarcăm că, în 1986, la numai trei ani după stabilirea dvs. aici, editura müncheneză "Heyne" tipărea, sub titlul Die Enklaven der Zeit, versiunea germană a romanului 2000, apărut în 1982, la Editura "Eminescu", și că, în 1994, editura pariziană "Noel Blandin" publica, în traducere franceză, volumul Cuadratura cercului, apărut în 1975 la Editura "Dacia" din Cluj - ceea ce constituie o atestare internațională a calităților prozei dvs. În ce măsură s-au reflectat aceste succese editoriale în activitatea dvs. scriitoricească ulterioară? Cum au fost ele primite de confrații români stabiliți în Occident? Dar de cei din țară?
• Mărturisesc că aceste succese au avut pentru mine un rol important, în sensul că m-au întărit în convingerea, desigur donquihotescă, de a-mi continua activitatea scriitoricească. Mă stabilisem la München, într-un mediu cultural total străin, unde am fost nevoit să învăț nu doar o meserie nouă, cea de informatician (câți scriitori își câștigă azi pâinea prin producția literară, chiar în propria lor țară?), ci mai întâi de toate o altă limbă, una deloc ușoară, mai ales când ai trecut binișor de patruzeci de ani. Am continuat să scriu, renunțând la zile de concediu și la week-end-uri, drămuind ceasurile pe care le-aș fi datorat familiei și claustrându-mă cu îndărătnicie în fața colilor albe de hârtie.
Cu confrații români stabiliți în Occident aveam puține contacte și, de altfel, nici înainte de a părăsi țara n-am excelat în a-mi face relații în lumea literară. Evit, din principiu,, găștile și bisericuțele: nu mă pricep și nici nu doresc să cultiv alt gen de relații decât cele bazate pe o reală afinitate structurală și de preocupări. Pe de altă parte, debutând și evoluând multă vreme în ghetoul numit science-fiction, n-am prea beneficiat de interes din partea criticii literare. În fine, aș mai adăuga că, la data sosirii mele la München, cercurile culturale ale exilului erau grupate în jurul postului Europa Liberă, de care am crezut de cuviință să mă țin la distanță, atât pentru a nu le pricinui neplăceri suplimentare rudelor apropiate (întreaga familie a soției mele era încă în țară, iar eu mai aveam acolo doi frați și o soră, care trăgeau acum ponoasele de pe urma a doi transfugi), cât și pentru motivul foarte simplu că îmi repugna ideea ca, după nouă ani de activitate la Scânteia și alți opt la Contemporanul, să trec acum cu arme și bagaje de partea cealaltă a frontului. Așa se face că am început să particip la ședințele cenaclului Apoziția abia din 1990, deci după dispariția acelui front, și tot de pe atunci datează primele mele luări de contact cu mediul intelectual al exilului. Ceea ce explică, cel puțin în parte, de ce publicarea traducerii germane a romanului meu la München, în 1986, n-a fost consemnată - după știința mea - nici în publicațiile exilului și, bineînțeles, nici în cele din țară.
Cu ediția franceză a Cuadraturii cercului, a primei mele cărți de proză fantastică, lucrurile stau puțin altfel. Cum volumul apărut în 1975 la Editura "Dacia" fusese ciopârțit de cenzură (zece povestiri fuseseră complet eliminate, iar finalul altor trei sau patru modificat), aveam satisfacția unei prime versiuni integrale și, totodată, a unei traduceri excelente, semnate de Hélene Lenz, directoarea Institutului de romanistică a Universității din Strassbourg. M-am adresat, așadar, Centrului cultural român din Paris cu sugestia ca volumul să fie prezentat acolo, îndată după apariție. Mi s-a răspuns scurt că o asemenea acțiune nu poate fi inclusă în program. Fără alte explicații. Am aflat apoi de la distinsa traducătoare că volumul a făcut obiectul unei mese rotunde la Radio France, prilej cu care cartea a fost pur și simplu desființată. Cum sunt departe de a fi un nume pentru redactorii emisiunii cu pricina, nu-mi pot imagina că un asemenea episod putea fi pus pe rol fără concursul binevoitor al unor confrați români. N-am aflat nici până azi dacă ținta propriu-zisă eram eu, editorul sau traducătoarea, nici cine sau ce se ascunde îndărătul întregii cabale, pe care o evoc aici doar pentru a vă oferi o mostră a modului în care are loc uneori primirea printre conaționali a unor succese editoriale. În țară, apariția a trecut neluată în seamă, deși cortina de fier dispăruse de câțiva ani. Am avut însă și ecouri pozitive: am primit felicitări din partea profesorului Alexandru Ciorănescu, căruia îi trimisesem un exemplar, iar Daniel Walther, unul dintre cei mai apreciați autori francezi de proză SF și fantastică, a publicat o cronică elogioasă în ziarul Dernieres Nouvelles d'Alsace, la care lucrează ca redactor.
• Ați mai întreținut, după stabilirea aici, legăturile cu colegii și prietenii scriitori din România? Cum ați fost întâmpinat de mediul intelectual-scriitoricesc românesc din München? Ce relații ați reușit să înfiripați în mediul editorial și publicistic german? Ce prieteni (scriitori) v-au stat aproape în momentele mai dificile?
• Până în decembrie 1989 am evitat să-i expun pe prietenii mei riscului unor legături deschise cu mine, fugarul; dar mulți dintre ei au trecut peste asemenea considerente și au venit să mă întâlnească cu prilejul unor vizite pe care le-am făcut în țară, iar unii au continuat chiar să-mi scrie. Astfel încât, după prăbușirea dictaturii, am putut constata, cu satisfacție, că legăturile supraviețuiseră anilor de restriște. Adevărul este că una dintre pierderile cele mai dureroase, pe drumul exilului, o constituie tocmai întreruperea contactelor firești cu prietenii. Cu atât mai mare mi-a fost bucuria de a relua, chiar de la distanță, dialogul nestânjenit cu ei.
La München am parcurs un drum lent dar constant, de la izolarea autoimpusă din primii ani, la care m-am mai referit, prin tatonări prudente și oarecum timide la începutul anilor '90, până la relația pe care aș putea-o numi acum normală, cel puțin din punctul meu de vedere, cu mediul intelectual român de aici. Mă refer nu numai la formele de contact, ca să zic așa, instituționalizate - Asociația culturală Apoziția, Asociația scriitorilor, revistele Dorul, Observator și Arche Noah, editurile Radu Bărbulescu și Dorul - ci și la unele legături cu caracter privat, personal. Desigur că nici acceptarea mea nu a fost un proces simplu, întrucât nu mă prea încadram în tiparul emigrantului din deceniul al nouălea.
În materie de relații cu mediul editorial și publicistic german nu prea stau bine. De la romanul apărut, în 1986, la Editura "Heyne", nu s-a mai petrecut nimic semnificativ. Pe lângă faptul că, ocupat zece-douăsprezece ore pe zi cu munca la birou, nu prea am când să bat la ușa editorilor, trebuie spus că aceștia nu par interesați să examineze manuscrise redactate în limba română, mulțumindu-se să afirme, pe un ton foarte politicos de altminteri, că autorii est-europeni n-au trecere la public. Bineînțeles că există prin acea parte a lumii și autori celebri, care sunt traduși și publicați, așa cum poate oricine să constate, atâta doar că eu nu fac parte din numita categorie. De reținut că, deși sunt cetățean german și trăiesc la München de optsprezece ani, rămân pentru editorii de aici un est-european, cel puțin cât timp nu mă prezint cu un text gata tradus în limba germană.
Dacă mă refer la momentele mai dificile ale vieții, trebuie să spun că, pentru mine, ele au început cu mult înainte de a mă stabili în Occident. Aș vrea deci să-i evoc și pe cei care, de-a lungul întregii mele activități literare, m-au sprijinit și m-au încurajat. În primul rând, pe Adrian Rogoz, sub a cărui îndrumare am debutat și m-am format ca scriitor și care, până în ultimele lui zile, mi-a citit manuscrisele și mi-a stat alături cu îndemnuri și sfaturi. Pe Mircea Opriță, care a făcut posibilă publicarea la Editura "Dacia", în 1975, a Cuadraturii cercului - după patru ani de peregrinări pe la porțile altor edituri. Pe Dan Culcer, care a riscat să tipărească în Vatra câteva dintre povestirile eliminate de cenzură din acel volum, precum și alte texte, nu mai puțin problematice. Pe Florin Bănescu și Gheorghe Schwartz, care m-au primit cu căldură în cercul scriitorilor arădeni, după ce am fost nevoit să plec, în împrejurările date, de la Contemporanul. Pe Horia Aramă, care m-a citat în Colecționarul de insule, doctul lui studiu dedicat utopiei, apărut în anii când eu figuram pe lista fugarilor, a proscrișilor. Pe Laurențiu Ulici, care - ca atâția alții - n-a pregetat să mă întâlnească în toți acei ani. Pe colegii mei de clasă Virgil Stanciu, Ion Pop și Gheorghe G.Pop (alias Gavril Ședran), în a căror constantă prietenie mi-am găsit sprijin în clipe de restriște. Și, nu în ultimul rând, pe Cornel Robu, căruia îi datorez, în bună măsură, reluarea prezenței mele, după 1990, în presa literară din țară.
• În 1994 ați revenit în peisajul publicistic din țară cu romanul Cupa de cucută, editat de editura "Sedona" din Timișoara. Constituie, pentru dvs., această reîntoarcere semnul unei atitudini recuperative ireversibile a "scriitorilor transfugi" sau doar un act episodic? Știu că ați mai scris (am publicat-o, de altfel, în "Observator" München), o fascinantă piesă de teatru, Farul, care ridică în plurilogul teatral românesc o temă stringent actuală, aceea a închiderii / deschiderii unui teritoriu izolat. În ce măsură a trezit piesa dvs. interesul mediilor teatrale și literare din țară?
• Mi-ar fi greu să fac o apreciere cu caracter generalizator asupra existenței unei atitudini recuperative la adresa scriitorilor dinafara țării. Întâlnirile de la Neptun au reprezentat un gest semnificativ în această direcție, însă rămâne de văzut dacă, după dispariția lui Laurențiu Ulici, șirul lor va putea fi cândva reluat. Experiența mea personală în relația cu teatrele, cu editurile și publicațiile literare este mai curând descurajantă, ceea ce se datorează, desigur, în bună măsură, stării financiare precare a consumatorului de cultură și, implicit, a mediilor propagatoare din România, care supraviețuiesc numai în virtutea unor subvenții anemice de la buget. E limpede că editurile nu pot trăi din tiraje de câteva sute de exemplare, parțial rămase și ele în depozit. Pe de altă parte, există un număr de autori - în frunte cu marii noștri exilați Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu - de a căror recuperare ireversibilă nimeni nu s-ar mai putea îndoi. Să fie, așadar, o simplă chestiune de valoare? Să aibă oare dreptate acele voci care pretind că, în afara câtorva cazuri notabile, scriitorii diasporei ar fi niște diletanți umflați în pene, certați, nu o dată, cu normele elementare de gramatică și ortografie? Sau, mai curând, așa cum cred alții, o dovadă a faptului că singura șansă a celor din exil de a fi acceptați în propria țară este reușita lor editorială în patria adoptivă - probă ingrată, pe care puțini pot s-o treacă.
Apariția romanului meu Cupa de cucută la Editura "Sedona" (survenită după mai bine de trei ani de așteptare inutilă la Editura "Eminescu") a trecut practic neobservată. Cu o singură excepție: Cornel Robu i-a dedicat o cronică pe două pagini de revistă, numindu-l "un vitriolant roman alegoric și satiric despre "iepoca Ceaușescu", cea mai bună carte de până acum a autorului și cea mai decantată transfigurare literară a neasemuitei "iepoci"" (Tribuna 4 / 1996) și l-a propus chiar pentru un premiu al Uniunii Scriitorilor. Nu-mi explic nici până astăzi lipsa oricărui ecou în presa literară la o carte cu temă atât de importantă, totuși, și în paginile căreia concentram experiența mea de gazetar, acumulată în șaptesprezece ani de dictatură ceaușistă.
Cu piesa Farul n-am ajuns deocamdată la necesara confruntare cu scena și cu publicul. Acceptată la începutul anilor '80 în ceea ce se chema pe atunci repertoriu național și pusă pe index o dată cu plecarea mea din țară, revăzută de mine prin 1997 și publicată în Observator, ea se află încă în căutarea unui teatru. Printre cei care au citit piesa și au comentat-o favorabil se numără actori și regizori, dar toți au remarcat dificultatea de a pune în scenă o piesă cu o distribuție relativ numeroasă, cu decoruri și costume ieșite din banal, în condițiile de penurie generalizată cu care sunt confruntate astăzi teatrele.
• Cu diversele dvs. experiențe în materie de publicare, dar și în planul existenței de zi cu zi, aș dori să vă întreb, cum ați defini acum situația scriitorului român transferat într-un mediu străin? Constituie emigrarea, pentru un scriitor, o șansă, o fatalitate sau o pedeapsă, un exil?
• Emigrarea poate fi o șansă pentru cel în stare să se exprime deplin ca scriitor într-o limbă străină - este cazul lui Emil Cioran și al lui Eugen Ionescu - sau când aceasta îi este chiar limba maternă, ca în cazul Hertei Müller. Numai că, după opinia multora, asemenea cazuri nu mai aparțin, la modul propriu, literaturii din țara de origine. Scriitor român rămâne acela care continuă să scrie românește. S-a spus, nu fără temei, că adevărata patrie a unui scriitor este limba în care scrie. Transferarea într-un mediu cultural străin reprezintă, în acest sens, după opinia mea, o adevărată pacoste, mai ales atunci când, din motive de cu totul alt ordin, și mă refer la starea de lucruri din România, comunicarea cu publicul cititor, cu cercurile literare din patrie rămâne anevoioasă.
Dar dificultățile apar cu mult înainte, încep chiar cu actul creației. Trebuie să ai o memorie zdravănă, pentru ca, după ani de imersiune deplină într-un cu totul alt mediu lingvistic, să-ți păstrezi capacitatea de a stăpâni, ca scriitor, limba ta maternă, pe care, uneori, nu ți se ivește ocazia s-o vorbești sau s-o auzi săptămâni sau luni de-a rândul. Nu o dată mi s-a întâmplat să stau ca paralizat, cu creionul în mână, chinuindu-mă să-mi găsesc cuvintele, scormonind cu înfrigurare în străfundurile memoriei după o vorbă anume, care să se potrivească semantic și cromatic în structura și în ritmul frazei, un cuvințel despre care eram sigur că există, care-mi stătea, cum se zice, pe limbă, dar pe care nu reușeam nicicum să mi-l amintesc. Unde vei găsi cuvântul ce exprimă adevărul ?- orice scriitor știe câtă suferință se ascunde în această exclamație eminesciană, dar numai un exilat, căruia cordonul ombilical al limbii i-a fost retezat implacabil, cunoaște adevăratul coșmar, teama că va mai putea să scrie.
Iar când, învingând inerția cotidianului și lacunele memoriei izbutești, în fine, să-ți vezi opul prinzând contur, bucuria acestei izbânzi ți-e umbrită de bănuiala perfidă că scrii doar pentru tine, pentru măgulirea vană a propriului orgoliu. Căci editorii țării gazdă refuză să ia act de existența ta ermetic zăvorâtă în găoacea unei limbi, pentru ei, barbare, pe când cei din fosta patrie, crezând, probabil, că prin Occident plouă cu arginți, așteaptă să-ți finanțezi singur cărțile. Excepțiile sunt rare și cu atât mai demne de a fi remarcate: Editura Dacia tocmai mi-a tipărit romanul Sud contra Nord, la care aștept ecouri.
• După aceste multe întrebări indiscrete, îndrăznesc să v-o pun și pe cea mai indiscretă: ce proiecte literare aveți acum în lucru?
• Nu prea obișnuiesc să discut în public despre textele la care lucrez. Printre altele, din pricina extrem de puținului timp de care dispun pentru scris, ceea ce face ca munca la o carte să se întindă peste ani și ani - cum a fost cazul și cu Sud contra Nord, un roman de numai o sută șaizeci de pagini, scris între 1991 și 1997. Dar să nu vă las chiar fără răspuns: în prezent caut o editură germană care să publice traducerea excelentă a aceluiași roman, realizată de fiica mea, Anna. Adun totodată material pentru un nou volum de povestiri - câteva au fost citite la Cenaclul Apoziția, două dintre ele eu și apărut în țară - și plănuiesc, pentru mai târziu, un roman și o piesă de teatru. Un vis încă neîmplinit ar fi să scot o ediție românească integrală a Cuadraturii cercului, pentru care aveam cândva un contract, rămas neonorat, cu Editura "Rao Internațional". Mă pregătesc, de fapt, tot mai intens, pentru vremea de după pensionare când, eliberat de alte griji, sper să mă pot dedica, în sfârșit, pe deplin, literaturii. Dar până atunci mai am de robotit la un patron oarecare, vreo cinci anișori...
Vă mulțumesc.