SEPTEMBRIE 2001, Nr.9(373), anul VI (36)

 

Home ]

 

 

Dan Berindei

Paul Miron

Vartan  Arachelian

Gheorghe Sasarman

Marian Dopcea

Nicolae Motoc

Stoica Lascu

Ioan Radu Vacarescu

Iulian Talianu

Carti si semnificatii

Tondelli

Valeriu Rapeanu

 

 

 

 

 

 

 

-------------------------

                                     

 

   

Marian Dopcea
 

EXISTA, RESPIRA - E VIE

    Purificată, căci transpusă în estetic își pierde caracterul moral, cruzimea este o constantă a poeziei domnului Nicolae Motoc, poet singular, atipic pentru generația sa, „etern” adolescentină și predispusă către diafanități (cam) căutate. Lucrul nu constituie un handicap — ba dimpotrivă, aș zice. Cruzimea și bizareria sunt, în artă, cel mai adesea, semnul rafinamentului — și numai o judecată prea simplă (ori pripită) le poate asocia „răului” opus, vezi Doamne, firii omenești esențial „bune”.
    Să urmărim aceast㠄scenă din natură”, filmată cu încetinitorul, parcă, și trădând satisfacția estetică, voluptatea fără nimic senzorial a celui ce contemplă: „începe să îi ronțăie tacticos / trupul de la coadă / încet / atât de încet / că peste un ceas / capul vrabiei e încă viu / și își deschide ciocul rar / tot mai rar / dar fericită / că mai respiră / printre colții galbeni.” E vorba, desigur, de un motan care-și ia, în zori, gustarea. Amatorul de senzațional naturist l-a pândit îndelung surprinzând și norocosul salt: „își culege prada ușor / cu două / labe în zbor” — și momentul recâștigării siguranței de sine: „dar își regăsește repede echilibrul / rezemat cu spatele / de creanga salcâmului orb”.
    Amorale, în sine, operele de artă pot stârni reacții morale dintre cele mai vehemente.
    Nu e cazul, în situația prezentată aici. Vocea lirică e atât de impersonală, neimplicarea „martorului” în tot ce se întâmplă atât de evidentă încât ar fi de-a dreptul rea credință să bănuiești, aici, prezența disconfortabilă a lui „nu se cuvine”.
    Nu-mi pot reprima pornirea de a cita, cu voluptate, la rându-i pur estetică, această secvență în care nefirescul îmbracă, pentru o clipă, haina firescului, non-implicării morale conferindu-i-se, cu luciditate ușor cinică, o paradoxală legitimitate: „Lovit de-o mașină / și-a zvârlit pe trotuar: / un biet maidanez. // Mulți i-au contemplat agonia. / Nimeni nu s-a gândit să-l îngroape. // Cineva n-a trecut totuși nepăsător. / A-ngenuncheat omenește. / Și a-nceput / tacticos să-i taie / un vârf de ureche.” La urma urmei gestul aproape dement (în orice caz bizar!) al insului are girul speciei: el n-a trecut, ca alții, nepăsător, a-ngenuncheat omenește etc... Finalul poemului (pe care numai bănuita limitată răbdare a tipografului mă împiedică să-l citez în întregime) ne trimite într-o realitate grozav de... ireală, firească în coșmarescul ei.
    Cruzimea e, în natură, o imposibilitate. Tigrul e „crud” numai din punctul de vedere al omului, eventual bisericos și (sigur) mărginit. Apropiați de natură copiii sunt „cruzi” și, în inocența lor — „răi”. Aidoma — esteții. „Ora” în care motanul devoră o vrabie e, practic vorbind, o imposibilitate. Pentru estet îns㠗 spectacolul trebuie să dureze...
    Poetul Nicolae Motoc își asumă riscul de a părea infantil — deși arta lui numai infantilă nu e, crud — cu toate că tandrețea lui, înnăscută, țipă, rănită, din mai toate versurile, cinic — deși e un sentimental fără pereche.
    „Anamorfozele" de la începutul anilor optzeci constituiau (în intenția domniei sale, presupun) un program poetic (în ce măsură l-a urmat vom încerca să vedem) și o provocare (din păcate nu foarte bine înțeleasă atunci — mai toți literații fiind preocupați de tinerii lupi ai textualismului postmodern care amenințau, nu-i așa? „canonul” și altfel destul de șubred).
    Ierte-mi-se transcrierea unei vechi reacții prea personale: „Uite, domnule, mi-am spus cumpărând volumul, un om care-și permite azi (și ce fel de azi era ăla!) să mă anunțe că lumea lui e una distorsionată, grotescă. Uite un autor care îndrăznește să pretindă că el deformează lumea, care nu vrea să creadă că totul e neutru text, dincolo de iluzia perenității valorilor, a nemuririi, în definitiv.
    Lectura, atunci, în '83, a „Anamorfozelor" mi-a rezervat, desigur, și surprize. Socoteala din librărie nu se potrivește întotdeauna cu cea de acasă și cu atât mai nepotrivită-i socoteala pe care și-o face autorul cu aceea a cititorului. Belfer cârcotaș am cam strâmbat din nas la prea durele ciocniri de consoane: „Și-a-nceput tacticos să...” cu toate că, pe coperta a patra, avertismentul lui Lucian Raicu era clar: „O poezie care refuză muzicalitatea, cel puțin pe aceea exterioară”; am tresărit încântat și fără contrarietate întâlnind versuri de o frumusețe „clasică”, deloc anamorfozate cum, conform programaticului titlu ar fi fost de așteptat: „iar frunza-i lunecare spre-albastru și uitare”, sau „când în splendoare trupul se-abandona încet” și „mâhnirea somnoroasă de unde s-a desprins”, ori „miri ai unor demult risipite licăriri de pulberi”; m-am iritat, puțintel, încercând să înțeleg rațiunea pentru care poetul își secvenționează discursul marcându-l cu linioare oblice și nu scriindu-l, ca toată lumea, în versuri distincte. Dar toate-s, cum a spus-o, doar cârcoteli de belfer...
    Cu anii, poezia domnului Nicolae Motoc mi-a devenit tot mai apropiată, așa că azi pot vorbi, îndrăznesc să mă laud, în deplină cunoștință de cauză.
    Anamorfozată nu este realitatea exterioară, umilă în simplitatea și sărăcia ei, cât aceea interioară, conștiința de sine. Aplecării estetice spre cruzime îi corespunde un fel de complex de vinovăție, amoralității textelor — un fel de exagerată distorsionare morală a eului. Conștiința vinovăției alimentează însă, paradoxal, trufia: „îmi privesc mâinile — tot mai noduroase / de cât am mințit și murdare de miere / de vin / de rumeguș de aripi tăiate // n-am să le ridic a rugăciune”. Excesiv retractil sau, dimpotrivă, țepos, pregătit pentru apărare și atunci când nimeni și nimic nu-l ameninț㠗 eul acesta destul de sucit devine cu ușurință victima propriei percepții deformante a lumii: „ce-i cer iubirii? iau de ceafă de sub pneuri / vulpea încă vie cu labele de la spate strivite / și ea mă mușcă până la os.”
    Conștient de neasemănarea sa cu „ceilalți” (care-ar putea fi, foarte bine, infernul!) eul acesta se însingurează, adoptă tot mai des atitudini provocatoare, refuză ostentativ realitatea „poetică”, pe care o lasă, probabil (precum altădată Montale), poeților laureați. „Nobilul scai” — e floarea lui, în care se recunoaște sau măcar e invitat a se recunoaște: „calcă cu grijă / mă întâmpină nobilul scai / sub rămurișul meu prăfuit / albește / pielea copilului care ai fost.” Reprimată, cruzimea se metamorfozează într-un fel de compasiune, impersonală, parcă, și aceasta; privirea se oprește o clip㠗 sau fuge aparent nepăsător, fără acea vizibilă satisfacție despre care am vorbit, înregistrând însă în detaliu micile drame ale cotidianului: „aude claxonul și încearcă / să scape / puiul de vrabie / din mijlocul străzii.”
    În rest e... marea. Care se-ntinde, se-ntinde amenințând să cuprindă cam tot ce mai scrie poetul. Căci marea e, pentru domnul Nicolae Motoc, iubită și divinitate tutelară, timp și uitare și moarte. Himera apelor îl ademenește, totuși, irezistibil, pe acest om al țărmului sărac, al plajelor mai curând pustii. Imediatul, străin, marcat de dezagreabile prezențe umane se estompează, parcă, pierzându-și asperitățile: „recunosc zgomotele portului / surde / urcând din adâncul râpei / pulverizate în cântecul aspru și învăluitor / al mării.”
     O erotică stranie, leagă, uneori, cele două regnuri. Eliberat de inhibiții bărbatul se proiectează într-o imagine hiperbolică: „port o coadă de rechin cam pe ceafă ca un coif / și drept spadă-mi bate coapsa un os mare de balenă”, iar ea, himera apelor, își exercită arta seducției, ca o femeie, cu lascivitatea de rigoare: „ea se tăvălește goală pe nisipul lins de valuri / (...) ea își joacă sânii-aproape / în genunchi / jos printre alge.”
    Cruzimii estetice a autorului îi corespunde, în text, firește, violența elementelor: „trezită din somn / ca o haită de lupi / marea se înfruptă din sângele soarelui”, ori aceea, felină, a femeii: „tandrele prăpăstii pe care le-ai săpat / în mine cu unghiile roz” — care e privită, în pofida asigurărilor contrarii, specifice discursului îndrăgostit, mai curând cu ostilitate: „rămâne singurul meu infern / în care numai eu cobor”, ori: „cu-atât mai bine / nimic sigur, nimic sacru.” Desele declarații de supunere țin de tehnica seducției celui lipsit de încredere în sine. Râvnită cu patimă, uneori, frumoasă, desigur, provocând extaze ori cumplite suferințe, femeia rămâne, pentru asemenea structuri inadaptabile — iremediabil străină, monstruoasă în felul ei (un poem de dragoste se numește... „Faună de final”), de neînțeles.
    O asemenea poezie are ceva parcă voit antipatic, refuzându-se cititorului leneș ca o Cenușăreasă ce, așteptându-și prințul, își asumă riscurile umilității renunțând la plăcerea narcisiacă a etalării propriei frumuseți. O asemenea structură sufletească are, la rându-i, ceva voit antipatic parcă, refuzându-se comunicării, ascunzându-se în construcții sintactice sofisticate, în complicate asocieri de abstracțiuni și termeni concreți, în tăceri aparent bosumflate ori, dimpotrivă, în exuberanțe șocante.
    O reconciliere cu lumea din jur și mai ales cu sine însuși e imperios necesară. Inteligență artistică superioară (e și un remarcabil spirit critic) domnul Nicolae Motoc optează (făcând în sensul acesta, la noi, pionierat în anii optzeci) pentru micropoemul în spirit oriental. Nu voi vorbi despre haiku, tanka, renga — lăsând altora mai calificați (eventual maestrului Șerban Codrin) a se exprima despre autenticitatea... niponă a demersului domniei sale. Mie domnul Nicolae Motoc mi se pare pur european — chiar dacă practică (liber) niște forme orientale.
    „Fragmentarium"-ul de la sfârșitul volumului „Anamorfoze” conține vreo patruzeci de poeme ce mi-au sunat, atunci, în '83,— altfel. Poetul a revenit, în timp, asupra unora. Frânturi din mai întinse poeme anterioare au devenit, în timp, niște... un — fel de haiku-uri sau tanka, fulgurații lirice palpitând în propria ingenuitate, „fragilități”. Li s-au alăturat, cu anii, altele, noi — portretul liric („desenul ascuns”) al autorului înfățișându-mi-se astăzi contradictoriu oarecum, prezentând trăsături complementare, dacă nu de-a dreptul antitetice.
    Cruzimii inițiale îi este contrapusă (și la fel de profitabilă estetic, de altfel) un anume tip de bonomie filozofică. Poetul se pierde în prietenești convorbiri cu umilii zilei sau ai nopții, cei ce pot fi priviți (tratați) cu amuzata conștiință a superiorității speciei umane, avertizându-i, mai în glumă, mai în serios, de riscurile acestei superiorități: „Renunță viteazule / minuscul / prostule drag. / Rămâi al întunericului. // Dincoace / în lumină / nu-i decât voluptatea / de-a fi singur.” ori mai mult, chefuiește cu ei (vegheat, oare, de duhul lui Li — Po?): „Țipă mierla ciup-ciup / de aici până aici / stăpânesc eu! // Hei domnișoară / Veveriță din salcâmul / care mi-a-mbrăcat / mașina / un hârb / în floare / nu vrei să bem împreună? // Ieși din crăpătura / malului roșu și Tu / domnule Iepure!”
    Erosul s-a sublimat, e pur și contemplativ. Iată acest desen grațios, gratuit în suavitate abia atinsă de duhul poftei: briza poznașă (titlul, s.n.) „lasă să vezi / printre pulpele fetei / soarele ieșind din mare” ori această secvență dinamică, amintind de performanțele unor imagiști precum Cummings ori Williams: îndoliată (titlul, s.n.) „fata care coboară / spre plajă / are un mers necugetat / de sprinten. // Nepotrivit cu negrul / tumultuos al rochiei. // Iar brizele-s grăbite / să-i dezgolească / pulpele și coapsa / în vesela lor strălucire.”
    Implicarea afectivă („suferința”) dispare lăsând loc materiei „obiective”, seci. Dezastruoaselor stări sufletești (sugerate, ici colo, totuși) le sunt preferate plasticitatea imaginii și concizia enunțurilor: „Aude frunza / cum cade și râde. / Mușcă din măr. / Și râde. // Îi spui că ești / Tu acel măr și râde.” (iubita).
    Marea însăși, divinitate când amorfă când proteică în poemele mai vechi, capătă, acum, contururi precise. Voi cita (poemele, extrem de concise, aproape că se refuză comentariului pe fragmente, ele trebuie citite numai în întregimea lor minusculă) ghiolul: „tresare când mă vede / se gudură îmi linge / mâinile cu flăcări reci / de departe. / Sosesc — îi strig — / voi fi prund / culcuș albastru. // Vom împărți / bucuria sălbatică / de a fi celălalt.”
    Lirismul, esențializat, fremătând de propriile-i tensiuni interioare se învăluie, enigmatic, într-un fel de tăcere ce provoacă și ea, la sfârșitul lecturii, uneori rațiunea: „Bucuria / întoarcerii e de temut / Rândunica / se repede în mal / și cade moartă”, uneori afectul: „Sufletul repede / al neastâmpărului / copil de ieri // iată-l înghețat în acest / geam spart în iarbă.”
    Realul imediat își pierde parcă semnificațiile pierzându-și, implicit, strania, demonica putere de a provoca suferința ființei raționale. El exist㠗 și asta e suficient: „Simpla existență / a mării și-a celui / care-o privește.” Ba, mai mult, el poate deveni altceva: „Strânsă bulgăre / în palme zăpada pârâie / ca un pepene copt”, supus unor insolite metamorfoze: „Piatra pe care copilul / o aruncă / nu va atinge / niciodată obrazul mării” (Pasăre).
    „Citit㔠cu luciditate lumea din jur își dezvăluie aleșilor, cum mii de ani a făcut-o, sensul ultim: neantul, moartea. „Originalitatea” nu pare a fi năzuința cea mai înaltă a unei asemenea poezii. Cum marea ori cântecul păsării — ea exist㠗 și atât. I s-ar putea căuta, desigur, înaintași (un poem precum curând: „vei fi departe / de cei pe care-i iubești / pentru care trăiești // îți spun oasele albind / între fălcile falezei” — îmi amintește și de coiful haijinului, evocând, el, adăpostul de azi al greierilor, vigoarea samuraiului viu cândva, și de olarul lui Khayam și de Ecleziast) — dar la ce bun?
    Poezia domnului Nicolae Motoc există, respiră, e vie — și asta mi se pare grozav de reconfortant.