SEPTEMBRIE 2001, Nr.9(373), anul VI (36)

 

Home ]

 

 

Dan Berindei

Paul Miron

Vartan  Arachelian

Gheorghe Sasarman

Marian Dopcea

Nicolae Motoc

Stoica Lascu

Ioan Radu Vacarescu

Iulian Talianu

Carti si semnificatii

Tondelli

Valeriu Rapeanu

 

 

 

 

 

 

 

-------------------------

Proza

 

   

Ioan Radu Vacarescu


POARTA
sau
MÂNDRIA DE A FI ROMÂN


Într-adevar, deși faceam parte dintre locuitorii satului de mai bine de o jumatate de an nu observasem ca ar fi ceva ciudat cu poarta aia. Lucrul asta parea cu atât mai ciudat cu cât o vedeam, sau ar fi trebuit s-o vad zilnic, de vreme ce Îmi faceam și eu veacul, Împreuna cu barbații localitații, fie ei țarani, fie muncitori navetiști, fie intelectualitate locala, chiar vizavi, la crâșma. De altfel, era singurul loc unde puteai sta liniștit, cu un bitar sau o bere În fața, asta presupunând ca exista bere, vremurile acelea fiind cunoscute și prin crizele prelungite de bere, la butoi sau la sticla, din motive neaflate pâna În ziua de azi, fumând o țigara doua și ascultând fapte și Întâmplari din viața comunitații, mai vechi sau mai noi. Pâna la zece seara se bea În incinta crâșmei, de fapt o camera cu ușe și fereastra la strada În care intrai urcând vreo câteva trepte din beton marginite de grilaj de țeava, probabil așezat acolo pentru a se sprijini de el cei obosiți foarte tare, mai ales la vreme de iarna când acele scari erau cel mai periculos loc din tot satul. Dupa zece, când Începea de fapt adevarata distracție, se bea În curte, unde ajungeai printr-o alta ușe, sub un dud uriaș care adapostea o masa de tabla și nenumarate locuri unde se putea așeza omul obosit, adica scaune, bușteni, pietre, o capra de lemne și vreo câteva galeți de plastic de-a vadra, dintre cele folosite ca recipiente la cazanul de țuica sau la teascul de struguri, așezate cu fundul În sus. De mai multa vreme se daduse o lege, cum ca nici o crâșma n-avea voie sa țina deschis dupa zece seara. Cei cu legea aia plecasera de la premisa ca ora zece e noaptea târziu, ora la care poporul trebuia sa mearga la culcare dupa ce a privit cele doua ore zilnice de televiziune, adica Între opt și zece, pentru ca a doua zi sa fie apt de munca. Dupa parerea tuturor, era o premisa falsa. Pai, cum, ziceau cei care faceau naveta la oraș, și care ajungeau În acasa În sat, aflat la cincizeci de kilometri distanța de locul lor de munca, pe la șapte-opt-noua, În funcție de cât de mult dura reparația vreunei pene de motor sau de pneu la autobuzul de naveta, sa mergem direct acasa, sa ne culcam? Se trezeau la patru dimineața ca sa se urce În autobuzul de cinci și sa ajunga, cu mai multa sau mai puțina Întârziere la fabricile unde lucrau. Aveau noroc, pentru ca șefii lor erau tot navetiști de felul asta, iar cei care erau de la oraș Închideau ochii momiți fiind cu un kil de lapte sau cinci oua de casa. Majoritatea navetiștilor din sat lucrau la fabrica de alcool, mai bine zis de bitar, ca asta era principalul produs pe vremea aia, sau la fabrica de pâine. Nu-i vorba, era distracție destula și la lucru, iar hrana lor zilnica era pâine cu bitar. Faceau troc Între ei, iar acasa, În sat, le dadeau pe malai, lapte și oua. Distracție era și pe autobuz, era ca a doua lor casa, avea fiecare locul lui rezervat, de vreme ce petreceau câteva ore zilnic În el. Daca era ceva de reparat puneau mâna cu toții, daca era cazul, iar Într-o iarna, nemaipornind rata aia cu nici un chip au Împins-o cale de peste treizeci de kilometri pâna acasa În sat, cam de dinainte de Dealul Magura, cea mai mare Înalțime din regiune. Nici macar nu știu daca exista așa ceva În Cartea Recordurilor, dar oricum n-am mai auzit pâna acum de un astfel de patriotism la alte neamuri.
Așa ca, imediat ce coborau seara din autobuz, care opreau chiar În fața crâșmei lui țergal, intrau În local cu toții și la zece coborau În curte la continuare. Se mânca pâine proaspata, se bea bitar și se povestea fara complexe. Cei din sat, care aveau și ei dreptatea lor cu ora aia de Închidere pusa aiurea, pentru ca țaranii abia pe la șapte sau opt, vara și mai târziu, chiar dupa zece, terminau cu orataniile, vitele și porcii din ograda, ca și intelectualii, majoritatea dascali și care terminau orele uneori pe la opt, la care se adaugau tehnicianul veterinar, doctorul uman și cel de dinți, care și ei Închideau programul seara târziu, fiind mult plecați pe teren, Îi informau pe navetiștii proletari despre noutațile zilnice ale satului, iar cei veniți de la oraș aratau În fel și chip ce s-a mai Întâmplat prin capitala județului. Ascendentul moral al celor care venau cu noutați de la oraș era total, cei din sat neputând arata prea multe lucruri, adica ce s-a mai petrecut pe la școala, ce baba se plânge mai tare de șale sau care oaie sau vaca a mai fatat, pe când poveștile navetiștilor țineau de lucruri mult mai interesante: câta pâine se mai da pe cartela și cum poate fi rezolvata chestia asta cu criza de oameni care țin În mâna nu numai pâinea dar și cuțitul, bitarul și cheia de la rezervorul de motorina, cum circula mai nou mașinile, cu soț sau fara soț, ce teroare-i pe-acolo pentru ca de sarbatoarea naționala s-a dat grațiere și au ieșit afara toți bandiții de la pârnaie.
Așa ca, abia dupa zece seara Începea adevarata viața, odata cu strângerea și mai puternica a relațiilor dintre muncitori, țarani și intelectuali, spre bunul mers al activitaților productive, educative și culturale ale satului românesc Leuca de pe Valea Vaii. Ca le și spusesem de mai multe ori, fiind eu direct interesat În denumirile locurilor, bai fraților, voi n-ați gasit nici un nume pentru apa asta curgatoare care trece pe la voi prin sat? Invariabil primeam același raspuns, adica, mai baiete, vrei sa spui pe la noi prin sat, ai grija ca acuma ești de-al nostru, iar cât privește numele ala, la ce bun atâta Încurcatura de minte, și nici nu merita, ce aia-i vale adevarata, ca sa-i dam noi nume?
Nici crâșma n-avea nume, toata lumea zicea "la țergal", dupa porecla omului care-o ținea În casa lui de foarte multa vreme, iar Înaintea lui, tot acolo, dar Într-o casa mai veche, Între timp darâmata, ținuta de tatal lui. În afara de faptul ca la naționalizare zisul local trecuse sub numele statului, nu se schimbase nimic, nici macar proprietarul Încaperii cu pricina. țergal era pe vreme aia cel mai important om din sat, mai important decât primarul, șeful de post și președintele de CAP, pentru ca aducea bere la comanda pentru nunți, Înmormântari, botezuri și alte evenimente importante din viața satului. Erau și multe discuții pe tema asta, adica cum dracu' ajunsese satul lor, așezat În zona viticola și pomicola, sa fie atâta de ahtiat dupa bere, ca sa nu mai vorbim de uriașele cantitați de bitar care intrau zilnic În sat odata cu venirea autobuzului de navetoști. Dar daca era clar În cazul bitarului, care intra pe gratis, bașca faptul ca era una dintre monedele de schimb cele mai uzitate, În privința berii era un ister total. Asta e, ziceau oamenii, ne-am apucat așa, pe nesimțite, de baut bere, poate ca bitarul ala e de vina, sa fi produs ceva schimbari, vreo chestie, oarecum, pe undeva.
Sateanul care statea vizavi de crâșma lui țergal și care era stapânul porții de care, iata, Înca n-am ajuns sa povestesc, deși asta Încerc de vreo câteva pagini Încoace, fusese pe timpuri, când Înca berea nu devenise mai importanta decât vinul, benzina, țuica și malaiul, vreme de mai mulți ani, cel mai important om din sat. Fusese președintele CAP-ului nou Înființat dupa ce comuniștii luasera puterea, taind și spânzurând la voia lui, cu voie de la partid, Încât și azi Își amintesc oamenii ce tare era el, țigli. Toate lucrurile astea le povestea mai ales bade Honu, cel mai vechi angajat al CAP-ului, paznic la vie și livada, cu carte de munca, șurț și bâta ghintuita, om regulat și mare bețivan, dintre puținii sași care știa ce s-a Întâmplat În satul lor, atât Între români cât și Între sași, adica un fel de enciclopedie rurala vie și neostoita. Vorbea românește perfect și fara accent, iar cu ai lui sasește. Germana nu vorbea, deși o Înțelegea, cele patru clase primare În care Învațase sa scrie și sa citeasca În limba literara fiind uitate undeva În negura timpurilor. Nu era numai cazul lui, cei mai batrâni neștiind decât dialectul sasesc, spre deosebire de cei mai tineri, care nici ei nu vorbeau acasa germana, dar o vorbeau și scriau cât de cât, mai ales ca majoritatea aveau În cap doar gândul emigrarii. De altfel, În fiecare an plecau doua-trei familii, spre disperarea lui bade Honu, care se plângea Într-una ca dispare de pe pamânt neamul lor.
Casele și curțile satului Leuca erau adunate una Într-alta, cu porți Înalte și zidite, ferecate cu stinghii de fier, dupa modelul vechi adus de sași când au ajuns pe meleagurile mioriței din celalalt capat al Evropii, adica din Flandria. Mai mult, ajunsesera gospodariile românilor sa fie mai Înzidite și mai ferecate decât ale sașilor. Poarta mare, cea pe care se intra cu caruța, era de obicei rotunda În partea de sus, potrivita la fix dupa arcul de cerc din zid de caramida care strajuia fiecare fațada de curte. Imediat lânga poarta cea mare era portița pentru om, iarași Încadrata de ziduri, drepte de-o latura și de alta și cu arc solid deasupra. Nu exista În sat nici macar o gospodarie care sa arate altfel. La un moment dat, construindu-și case noi, unii sateni, dintre români mai cu moț, au Încercat sa strice tradiția, dar s-au lasat repede pagubași fiind luați la bașcalie de consateni la modul "ba, ce poarta-i asta, ca-i ca la olteni, pârleaz", chiar daca zisul gard era din beton, țeava de fier și ochiuri de sârma. În alte sate se schimbasera lucrurile, dar aia de pe-acolo lucrau la fabrici de fiare, aveau monopol la țeava și sârma, nu la bitar și pâine ca aia din Leuca.
Așa ca ar fi trebuit sa observ diferența dintre poarta de vizavi de crâșma lui țergal și restul porților din sat. Poarta lui țigli, adica, În fața careia bade Honu se oprea În fiecare seara Înainte de a intra la crâșma, se sprijinea În bâta și privea, ca la cinci minute. Apoi, invariabil, dadea din cap bombanind și intra repede În local, sa nu se raceasca bitarul, zicea el. Sasul cel batrân Îmi și deschisese ochii cu privire la poarta aia din mijlocul satului. Nimic de zis, poarta de lemn a lui țigli exista acolo la locul ei, În buna regula, ca și portița de alaturi, numai ca lipsea esențialul: arcul de zid de deasupra, cel care dadea tot farmecul și imaginea tradiționala a satelor româno-sasești, cetați adunate pe vai sau Înghesuite la poale de șleauri. Poarta aia a lui țigli ramasese ciuntita de minunea lumii de mai bine de treizeci de ani. Bade Honu refuzase categoric sa participe la decapitarea ei, Însa bade Miș, celalalt paznic al CAP-ului, și cu alți angajați de pe vremea aia n-avusesera Încotro, pentru ca țigli Îi amenințase ca Îi da afara, și ei, mai sparioși din fire, nu așa țapan ca bade Honu, Își adusera de acasa scule de toate felurile și darâmasera frumusețe de bolta de caramida. Toata povestea se petrecuse Într-o zi și o noapte, odata cu prima recolta a CAP-ului nou Înființat și al carui prim prezident era Țigli. Acesta Încarcase caruța cu roadele acelei recolte Încât cei doi cai zdraveni Înhamați la aceasta abia se târâsera pe drumul de la sediul CAP-ului și pâna acasa la țigli. Tovul prezident Încarcase În caruța aproape Întreaga recolta din anul ala și voia sa demonstreze satenilor, prea puțini Înscriși la colectiva, ce bine e la CAP, ce producții bogate se obțin și ce Împarțeala buna se face pentru fiecare membru. Ce mai conta ca ceilalți oameni din colectiv Își carasera acasa partea de recolta primita noaptea, cu roaba, ca sa-i nu-i vada vecinii și sa râda de ei. Așa ca, În ziua aia de toamna caruța lui țigli era Încarcata cu saci de cartofi, porumb și grâu, bașca deasupra coșuri de nuiele și ladițe cu prune și struguri. Legase toate bunatațurile acelea cu frânghii, le proptise cu stinghii și Îi luase pe subalterni sa mențina Încarcatura În echilibru și s-o Împinga la deal. Procesiunea cu pricina fusese cea mai de minune vazuta vreodata În satul Leuca. Se adunase satul Întreg pe traseu: cum trecea caruța, oamenii se așezau pe de laturi sau În spatele ei și o Însoțeau mai departe, ca pe dric. Unii ziceau ca Înmormântare cu atâția sateni nu se mai vazuse vreodata, alții ca nu s-ar fi strâns chiar așa de mulți nici daca ar fi venit Stalin În vizita la ei În sat și ar fi fost scoși la Întâmpinare cu de-a sila de tovarașul milițian Stângaciu. De la brâu În jos, țigli era Îmbracat românește, cu ițari și bocanci, și se Încinsese cu șurț de doc albastru, dupa tradiția gospodarilor sași. Însa, În loc de cojoc sau vesta neagra, de la brâu În sus, președinte fiind, avea camașa cu cravata și haina de ștofa, de la oraș, iar pe cap, În loc de cușma, palarie cu boruri, ca domnii. Se cațarase sus de tot, pe Îngramadeala din caruța și conducea caii bațos tragând de niște funii lungi legate În prelungirea hațurilor devenite prea scurte. Ca și zisese baiatul cel mic al lui Berea, ia uite-l pe țigli, momâie bolșevica calare pe recolta. Mai mândru ca țigli În dupa-masa aia nu fusese nuâimeni În satul lor de multa vreme. Numai ca, ce sa vezi, dupa atâta bine și frumos, veni, c-așa-i la români, și raul. Ajuns cu recolta la poarta parinteasca, țigli s-a Înverzit la fața când a vazut ca povara-i prea Înalta și nu Încape pe poarta. Bolta de zid era cu aproape un metru mai joasa decât bucatele aflate cel mai sus În caruța și unde se cocoțase președintele. Blestemele lui țigli, care urmara numai decât, au fost acoperite repede de bașcaleala și râsetele satului adunat Împrejur. Atunci, al lui Berea, tot ala mic, Îi striga iarași din mulțime, cu voce de cantor și epitrop de vaza: ba, țigli, pai tu ai uitat ca poarta asta a ta e dintre cele mai mici din sat, ca tata-tau când o facut-o o parte din caramizi și lemn le-o așezat aici, iar partea cealalta o beut-o cu vaduva lui Vinerau? Ai uitat ca atunci când vii cu caru' Încarcat cu fân trebuie sa arunci În curte, peste poarta, jumatate din povara ca sa poți intra? Acuma apuca-te și descarca fain și du cu mâna și cu ficiorii aștia care ți-au Împins recolta pâna aici." ți-ai gasit! Cum sa faca țigli, președinte de CAP, una ca asta! Tot farmecul disparuse, pentru ca asta Își imaginase țigli ca va fi fost sa fie Încununarea finala a anului prim de gospodarire colectiva: patrunderea În curte cu carul Încarcat și-n pocnete de bici, sub ochii Înmarmuriți de invidie ai Întregului sat. Așa ca nu renunța la idee. Se dadu jos de-acolo de sus de pe car, arunca haina și palaria de domn, aduna gașca de ceapiști și le trasa sarcina sa desființeze cât mai repede bolta de zid de deasupra porții parintești. Așa au și facut, bubuielile și sfarâmarile durând toata noaptea care-a urmat. Babele și muierile plecara repede de la fața locului, scuipând În sân, copiii se-mpraștiara care-ncotro sa se joace de-a țigli care darâma poarta, iar barbații strigara repede pe țergal, pe atunci cel mai tânar crâșmar din tot podișul, sa aduca bautura acolo În ulița, ca n-aveau de gând sa piarda nici un moment din spectacolul fara bani. Aveau timp pe atunci, nu Începuse Înca industrializarea și naveta la oraș, când pleca vreunul dupa târguieli la mai mult de cinci kilometri distanța era o adevarata aventura. Catre dimineața s-au Împraștiat și ei pe la casele lor, care mai beți, care mai treji, dar bine Înveseliți. La primele mijiri ale zilei, terminasera și oamenii lui țigli. Au trezit caii, care adormisera acolo În ulița de-ampicioarelea, stapânul i-a luat de dârlogi și i-a tras ușor În curte, În scârțâiturile carului Înțepenit de nemișcare, gata sa se sfarâme. Acolo, doar dupa câțiva metri de Înaintat, i-a așteptat alta daravela: descarcarea și depozitarea bucatelor. Farmecul tot disparuse, caci nici un spectator nu mai rezistase pâna la ora aceea a dimineții, iar ei Înșiși erau frânți de nesomn, de foame și de suparare ca ratasera ziua recoltei. De aia nici nu se mai urcase țigli sus pe povara cu funia Într-o mâna și cu biciul În alta. De-a doua zi, nici macar un satean nu mai trecea prin mijlocul satului fara sa arunce cu privirea la bolta sfarâmata a lui țigli, exemplu viu al Începuturilor colectivizarii rurale În țara româneasca.
Odata l-am Întrebat pe bade Honu de ce se oprește și cugeta În fața porții darâmate de fiecare data, zilnic cum ar veni, când vine la crâșma lui țergal. Mi-a raspuns ca nu-și da seama prea bine de ce, ca În momentele alea cugeta mai mult la faptul ca de ce se oprește el acolo sa priveasca, decât la Întâmplarea de demult. "Cam asta-i, dom' posesor", Încheia pentru moment, bade Honu, Înainte de a cumpara Înca un bitar mare și a-l Înțepa pe țergal cum ca iar n-are bere pentru tot poporul. Îmi zicea dom' posesor cu accent pe e. O vreme n-am zis nimic, crezând ca, sas fiind, pronunța greșit. Nici vorba. Întrebându-l de ce Îmi zice așa, și nu dom' profesor ca toata lumea din sat, șezând noi pe buturugi În curte la țergal, dupa o zi fructuoasa de practica În agricultura cu elevii, adica la cules de prune și nuci, sub ochiul vigilent al sasului, mi-a raspuns ca sunt baiat tânar cu carte, adica posed numeroase cunoștințe, Între care și Întâmplarea cu fostul prezident de la CAP-ul din Leuca, zisul Țigli, cel mai mândru Între români. Însa, mai completa bade Honu, și câta dreptate nu avea, cuvintele lui rasunându-mi și azi În urechi: "Ai grija, mai baiete, la câteva lucruri În lumea asta, În care toata hiba-i din sminteala, ca practica-i grea: bea paharul pâna la fund și dupa aia mai cere unul, dar nu te Încarca mai mult decât poți duce; iar daca-ți place vreo muiere, ia-o de mâna, trage-o dupa colț fara martori și pune-o jos, ca daca nu ori zice ca ești prost, ori ca ești neputincios; e singurul caz În care poți pune povara cât Încape, n-ai nici o poarta de darâmat, ca se deschide singura pentru toata Încarcatura." Cam așa zicea bade Honu, cel mai român dintre sași.