SEPTEMBRIE 2001, Nr.9(373), anul VI (36)

 

Home ]

 

 

Dan Berindei

Paul Miron

Vartan  Arachelian

Gheorghe Sasarman

Marian Dopcea

Nicolae Motoc

Stoica Lascu

Ioan Radu Vacarescu

Iulian Talianu

Carti si semnificatii

Tondelli

Valeriu Rapeanu

 

 

 

 

 

 

 

-------------------------

Cărți și semnificații

 

Nicolae Rotund - Literatură și filozofie

Carmen Șerban - Culianu - un compendiu

Corina Apostoleanu - Eminescu - Scrieri de filosofie socială și filosofia culturii

Victor Sterom - Descântând tăcerile

 

 

Nicolae Rotund

literatură și filosofie

Cea mai recentă carte a lui Andrei Dumitru Iacobaș, Tucapai, apărută la Tilia Press International, Constanța, 2000, este un roman, o spunem din capul locului, interesant. Fin intelectual, autorul cunoaște bine posibilitățile genului, știe să și le subordoneze și să exploateze. Mitologie, filosofie, aventură se asamblează într-o construcție romanescă originală. Titlul Tucapai, adică "2ky" - anul 2000 în jargonul informaticienilor - este simbolul unei teorii cu privire la originea și evoluția vieții. Este o teorie matematică sprijinită pe cunoașterea potențială, ca bază filosofică a romanului. Plecând de la următoarele ipoteze: că sistemul a cărui complexitate depășește pragul critic are înmagazinată întreaga informație primară structurată pe nivele virtuale de cunoaștere, că tranzițiile între acestea pot avea loc spontan sau stimulat, în anumite condiții specifice, concluzia este că un sistem aflat la temperatura informațională negativă execută tranziții spontane pe nivele superioare de cunoaștere până la anihilarea sa, altfel spus până la anihilarea Creatorului. Este o teză, desigur, "eretică". Expunerea, plastică, se găsește în al doilea capitol, aprecierea globală făcând-o președintele unei prestigioase conferințe internaționale în cadrul căreia a fost susținută comunicarea: "Chiar dacă-ar fi adevărată, deși nu se vede nici o geșeală, e extraordinar de elegantă! Totul, conceptele, postulatele, interpretarea par la fel de firești ca roata rotundă. Și cât ne-am chinuit toți s-o facem în colțuri! Iar formalismul, atât de original, pare perfect adaptat scopului propus! Sper ca mai tânărul meu coleg român să mă primească ca învățăcel!"
Am insistat asupra segmentului filosofic fiindcă autorul și l-a dorit un fel de axis al romanului. În relația literatură-filosofie, aceasta din urmă nu organizează narațiunea, ci încearcă să-și facă un suport din ea pentru a-și transmite mesajul. Nu știu dacă Andrei Dumitru Iacobaș a avut în vedere obligativitatea de a reflecta cu privire la influența filosofiei asupra operei ca atare, influență care poate fi benefică sau, din contra, poate avea efecte dezastruoase, cum ar spune Wellek. Defectul într-o astfel de relație vine în principal din izolarea sistemului. Tind să cred că romancierul a intuit sau a cunoscut existența unor astfel de obstacole, de vreme ce trimiterea la teoria filosofică se face în mai multe rânduri. Textul cere un efort sporit de lectură, altfel lectorul, chiar inițiat, riscă să nu priceapă întregul. Așadar, o carte scrisă pe relația literatură-filosofie este supusă unui plus de neîmpliniri pe ambele mari segmente. Nu este cazul în Tucapai, unde limitele, detectabile, țin nu de neștiința construcției în mare, ci de unele umori structurale. Scriitorul își domină sistemul filosofic în mod autoritar, și nu în detrimentul gradului de poeticitate. Dacă spațiul mi-ar fi permis și n-aș ști că răpesc ceva din plăcerea actului de lectură, aș proceda ca George Călinescu, adică aș prezenta conținutul pentru a se vedea că Tucapai este un roman. Există chiar o narațiune amplă, cu o mare autonomie, având și un epilog, de factura celui de spionaj. Remarc și aici calități regăsite în proza anterioară, și anume senzația de fluiditate a textului - și aceasta în pofida unor "interludii" - ironia subțire în alternanță cu aceea anecdotică, intrată în banalitate, totuși, un dialog mânuit cu siguranță, poate modul de expunere cel mai bine mânuit. Nu trebuie ignorată nota pamfletară, unde resursele sunt indubitabil remarcabile. Caricatura, una dintre tehnicile pamfletului, funcționează foarte bine când nu este folosită în exces. Naratorul marșează uneori pe caricatură introducând secvențe fără legătură cu textul, fragmentându-l și dăunând întregului.
Personajele sunt clar împărțite în două categorii, cele inferioare, mult mai numeroase, devenind permanent ținta batjocurii celor inteligente. Deoarece poziția lor socială trebuie lămurită, cunoaștem o veritabilă colecție de biografii. Radiografiile sunt succinte și penetrante, defectul ori calitatea fiind bine pus în valoare. Robert Andreescu, creatorul teoriei filozofice, este un personaj ideal. Inteligența frizând genialitatea este susținută de un fizic de tip clasic: este atletic, karatist, prompt în intervenții, rezolvă orice situații. Și, desigur, foarte reflexiv. Un asemenea tip am întâlnit parcă în scrierile realismului socialist. Ceea ce nu aveau acele personaje erau sentimentul erotic și apetența sexuală. Eroul nostru le are și se umanizează, scapă artificialului. Lucrurile sunt nu de puține ori împinse până la limită, retrăgându-se și revenind într-un du-te-vino continuu. Personajul devine în intenția creatorului său exponentul acelor spirite superioare ce nu s-au putut și nici nu se pot realiza într-un climat marcat de mediocritate, meschinărie, ranchiună. Am senzația că factorul biografic nu este ignorat sau autorul nu-l poate înlătura. Așa cum se întâmplă și cu profilul didactic, căci, ca într-o carte de specialitate, fiecare capitol este însoțit de un mare număr de "note" în scopul înțelegerii (ori al rememorării) unor chestiuni ținând de mitologie, arhitectură, istorie, politică ec. Se simte la nivelul întregului roman tentația epatării prin erudiție. Beneficiază, însă, cu urmări benefice pe planul culturii generale o anume categorie de cititori.
Reiterez aprecierea făcută la început: Tucapai rămâne un roman interesant.

Sus

 

 

CARMEN ȘERBAN


Culianu - un compendiu


Studiul lui Nicu Gavriluță, Culianu, jocurile minții și lumile multidimensionale, se recomandă ca o introducere în opera lui Ioan Petru Culianu, gânditorul care a vizat o schimbare de paradigmă în studiul istoriei religiilor. Autorul însuși își definește cartea drept o "fidelă călăuză în lumile fabuloase ale religiei, magiei și științei puse în joc de mintea excepțională a lui I.P.Culianu" (p.21). Studiul urmărește o abordare exhaustivă a operei sale, având în vedere cele trei domenii care o compartimentează: istoria religiilor, "mitanalizarea" unor scrieri aparținând lui Eminescu, Slavici, W.G.Wells etc.; proza fantastică sau, mai bine spus, "mitică", așa cum Mircea Eliade își denumea o parte a textelor sale ficționale.
În mod firesc, cea mai mare parte a studiului se ocupă cu inventarierea și explicitarea "invarianților" care structurează sistemul de gândire al istoricului religiilor: ascensiunea extatică a sufletului la cer, gnosticismul, nihilismul, magia, procedeele mnemotehnice și limba creației, teoria fractalilor corelată cu viziunea lumilor multidimensionale, cenzura mentalului social și originile științei moderne.
Autorul impune imaginea unui Culianu care răstoarnă șabloanele manualelor școlare, luptând împotriva unei tradiții care a preluat necritic anumite opinii și concepte, perpetuându-le. De exemplu, Culianu dezavuează clișeele marxiste cu privire la personalități ca G.Bruno, G.Galilei, N.Copernic sau tezele Școlii germane de istoria religiilor despre originea cerurilor planetare și demonizarea cosmosului, despre originea gnosticismului etc.
N.Gavriluță se oprește în special asupra temei gnosticismului și, respectiv, a magiei, cele două pasiuni declarate ale lui Culianu. În cazul gnosticismului, autorul precizează că "noua hermeneutică a lui I.P.Culianu a adus cu sine, poate pentru prima dată, o gramatică serioasă a gnozei" (p.42). Se acordă un deosebit interes viziunii cu privire la supraviețuirea camuflată a unor secvențe gnostice în lumea contemporană, precum și celei cu privire la prezența în travesti a magiei în contemporaneitate.
Culianu este prezentat drept un intelectual care își depășește generația. El amendează concepțiile preluate din comoditate intelectuală, propunând, în schimb, noi ipoteze constructive. Originalitatea gânditorului s-ar nutri în special din interesul său pentru cele mai noi descoperiri științifice, realizând interesante paralele interdisciplinare. Descoperim un Culianu interesat de noua fizică, de matematică, de cibernetică, de cercetările asupra Stărilor Modificate de Conștiință. Un exemplu elocvent este preluarea din fizică a teoriei fractalilor și aplicarea ei în istoria religiilor pentru a cauționa multitudinea de interpretări legate de natura și importanța lui Hristos în lume, de existența lumilor multidimensionale etc.
O importantă contribuție a istoricului religiilor, subliniată de exeget este legată de fenomenul ecumenismului, rediscutarea ideilor și conceptelor religioase de către Culianu fiind realizată din perspectiva unui "spectru de toleranță remarcabil". Afirmarea faptului că orice concepție religioasă este adevărată în măsura în care este validată de un context istoric, se înscrie perspectivismului postmodern tradus prin relativizarea valorilor.
Subcapitolele despre paginile de mitanaliză realizate de Culianu ne descoperă interpretări inedite ale motivului "privirii" la Eminescu și observarea maniheismului la Slavici, fapt neconștientizat de autor. După expresia lui Culianu, acest mit "l-a ales" pe scriitorul român pentru a reapărea în istorie.
În studiul lui N.Gavriluță există referiri succinte și la ficțiunile lui Culianu, în măsura în care acestea sunt o "literaturizare" a teoriilor sale academice: Pergament diafan, Hesperus, Jocul de smarald etc.
Urmărind o prezentare globală a dimensiunii intelectuale a lui I.P.Culianu, autorul nu putea trece cu vederea relația specială dintre acesta și Mircea Eliade. Chiar dacă pe parcursul cărții există referiri la afinitățile și reacțiile de respingere a unora dintre opiniile lui Eliade, studiul se încheie cu un capitol intitulat sugestiv: Eliade și Culianu. Șapte însemne ale unui paricid mascat? Autorul consemnează succint, în șapte puncte, diferențele de opinie care au existat între cei doi.
Pe un ton ușor encomiastic, Nicu Gavriluță punctează atent, în acest studiu, contribuțiile lui Culianu la schimbarea cadrului de cercetare în istoria religiilor și teoria culturii, cartea reușind să cuprindă o informație bogată într-un număr relativ redus de pagini, bine structurată, conform dictonului multum in parvo.

Sus

 

CORINA APOSTOLEANU

Eminescu - Scrieri de filosofie socială și filosofia culturii

Editura constănțeană "Metafora" a găzduit în anul 2000 apariția volumului Probleme de filosofie socială și de filosofie a culturii în scrierile sociale și politice ale lui Mihai Eminescu, sub semnătura Getei Deleanu. În Introducere, autoarea subliniază că poetului național nu i-au fost nici o clipă străine transformările ce aveau loc în societatea românească la sfârșitul secolului al XIX-lea, dovedindu-se "un condei acid în slujba adevărului".
Articole politice sau adevărate meditații pe teme sociale, scrierile eminesciene de acest gen nu și-au pierdut prospețimea, fiind scrise într-un stil viu, polemic, cu un autentic fler al publicisticii.
Este cunoscut, am adăuga, faptul că de multe ori Eminescu își respecta obligațiile de gazetar la Timpul cu un efort supraomenesc, în perioade nu tocmai favorabile sănătății sale și, adesea, într-un climat politic de presiune.
Geta Deleanu pornește în incursiunea studiului acestor scrieri social-politice cu o prezentare de ansamblu a epocii, accentuând problemele deosebit de dificile cu care se confruntă țara, după Unirea Principatelor, obținerea Independenței de stat, realizarea unei reforme agrare, fără a fi rezolvată însă cu adevărat situația țărănimii. Era timpul formării unor noi clase sociale, dar și al pătrunderii unor importante elemente de progres. În acest context, desigur, evenimentele social-politice se converteau în acute polemici de idei. G.Călinescu aprecia în Opera lui Mihai Eminescu: "Ideile politice ale lui Eminescu sunt îndeosebi germane, național-conservatoare, antiliberaliste și antiindividualiste, deci antifranceze".
Însemnătatea clasei țărănești, ca păstrătoare a valorilor autentice ale culturii și civilizației românești este, în multe rânduri, comentată de poet, ca fiind singura posibilitate de a nu se pierde identitatea, "în lumea asta franțuzită și nemțită".
Autoarea discută și teoria despre stat și națiune exprimată de Mihai Eminescu, afirmând că aceasta se dovedește tributară în mare parte naturalismului, evoluționismului și pozitivismului, curente aflate la apogeu în epocă.
Foarte importante sunt considerațiile privitoare la factorii interni ai păstrării naționalității, între care subliniem literatura națională care are rolul de a cristaliza limba națională.
Cât despre factorii externi, Eminescu pune accent pe întărirea specificului național, în ciuda tuturor accentelor de cosmopolitism: "Voim statul național, nu statul cosmopolit, nu America dunăreană. Voim ca stejarul stejari să producă, nu meri pădureți".
În capitolul dedicat judecăților referitoare la civilizație și cultură, Geta Deleanu arată că Eminescu depășește limitele romantismului - dimensiune caracteristică a spiritului său poetic și definește conceptul de civilizație în interacțiune cu conceptul de cultură, accentuând atât importanța dezvoltării industriale, cât și avântul științei, artelor și literaturii naționale.
Lucrarea Getei Deleanu readuce în fața noastră, cu profesionalism, pagini importante din scrierile eminesciene, a căror lectură întregește cunoașterea operei poetului național, cât și evoluția ideilor social politice.

 Sus

VICTOR STEROM

descântând tăcerile


Prezentă în publicațiile literare și în antologii, cu versuri și proză, Alexandra Firiță este autoarea volumelor: Nostalgii (1998) și Poeme crepusculare (1999). Descântând tăcerile (Ed. "Amurg Sentimental", București, 2000) este a treia sa carte de poeme în care textul de tip confesiv, trecut printr-un proces de intelectualizare a expresiei, sugestia înlocuind candoarea, devine în evoluția-i firească, "expresia unei stări de evanescență, de risipire a ființei" - cum ar spune criticul Ion Pop. Structura sa rezonantă o orientează în spiritul generației sale - născută la 1 august 1956 - către tonul viguros, suavitatea visului, o oarecare mascată nostalgie, toate pornind dintr-un temperament sincer, sensibil atins de "aripa fiorului existențial": "Atunci, / erai numai o dungă răvășită / poate o linie curbă sau frântă / amintirea de tine este încă / fierbinte și plânsă / într-o pagină proscrisă. / Eram săgeata demult trecută / prin frunzișul copt, lumină / verzuie e de fulger ce-a fost / și ce va să fie, curgândă curgere / dintr-o clipă în alta / prin poarta ce-o deschisesem în iris / și era numai cenușă de umbră / sub aripa diafană de înger." (pag.55)
Cu un vădit zbucium lăuntric, cu o melancolie visătoare, frustă, poeta Alexandra Firiță dezvoltă o lirică a regăsirii de sine, rămânând însă, în esențele sale lirice, gravă și tulburătoare: "Te-am învelit cu privirea mea / să nu te vadă luna, / să nu te vadă / ochiul tulbure de noapte / rătăcită între stele. / Te-am învelit să nu-ți fugă / umbra, să te păzesc de acea / ningere de aripi rotinde dinspre / disperare. / O secundă, numai o clipă / dintr-o secundă ți-am prins / umbra în brațele mele / de iarbă, numai o clipă / te-am răsfățat cu arome de busuioc / topit de sângele meu. / Te-am învelit cu mine." (pag. 15).
Autoarea își construiește un univers distinct, proiecție a sinelui poetic contaminat (parcă) de un regret etern. Sentimentul acesta se concretizează în text cu obsesive reveniri, cu permanente întreruperi în favoarea notației blânde pusă sub semnul acceptului. "Notația" fiind exactă, sigură, provenită dintr-o inteligență lucidă ce descompune și apoi recompune realul cotidian: "Dormi, dormi / limpede vis să colinzi / tu, gând pribeag / văduvit de iubirea de sine. / Mi-e somnul-nesomn / și inima nopții se zbate / sub lacăt de nori. / Mi-e vântul stingher / ca o amforă goală / la margini de ape / sub roasele stânci. / Dormi în brațele moi ale stelei / ce-abia mijește / îți cânt pe șoptite / cu glas de frunziș și de val / și de vânt rătăcit / într-un basm. / Mi-e visul un rug / un șirag de fugare năluci / ce-mi mistuie ființa / mi-e zborul nelin / stingher ca o aripă / de geamănă clipă / ce-și tânguie clipa." (pag. 43).
Imaginea de ansamblu a liricii Alexandrei Firiță se constituie într-o structură singulară și complexă, acoperind în fapt un sistem existențial.

Sus